Prima pagină

Lecție :)

1 comentariu

„La Marginea Căsniciei” a devenit de curând în afara ei. Oficial sunt divorțată. Am urât mereu acest cuvânt. Poate pentru că el mi-a marcat mereu viața, din copilărie până la maturitate. Și totuși… știu că există ceva mai rău: resemnarea. Aceste lucruri le-am aflat din lecțiile ultimului an. Am învățat că…

… dacă cineva te iubește cu adevărat, nu doar o declară. Îți demonstrează zilnic, dar mai ales în momentele în care ai nevoie cu adevărat. Să ignori o femeie nefericită este una, dar să nu te intereseze starea emoțională și mentală a femeii de lângă tine mi se pare o crimă. Mai ales atunci când ea a venit în căsnicie cu tot sufletul, nedorind nimic altceva în schimb decât dragoste. Când nopți la rând plânge în pumni de toate durerile pământului, gândind pentru familie, iar tu, bărbat ignorant, sforăi obosit. Când nu găsești niciodată timp pentru comunicare, pentru planuri comune, pentru ieșiri în familie, ba, dimpotrivă, mai și reproșezi că nu ești lăsat în pace. Când apreciezi mai mult serviciul tău stabil decât stabilitatea unei familii. Nu, nu te condamn, expun doar o realitate.

…. nu toți suntem făcuți să murim alături la bătrânețe. Unii dintre noi sunt făcuți să poposească în viața altora doar ca să lase lecții, amintiri, copii, suflete mutilate, minți distruse. Dar că cel mai important este să înveți să renunți la ceea ce îți face rău. Chiar dacă doare mai rău și este mai puțin observabil decât dacă ar smulge cineva carnea de pe tine. Căci rănile lui, ale SUFLETULUI, sunt mult mai puțin vizibile decât ridurile unor ochi orbiți de lacrimi, ori decât firele de păr albite de vreme sau zâmbetul amar de neputință. Câți știu care sunt dramele unui suflet de femeie care rabdă în tăcere și așteaptă ani de zile, înlănțuită în uitare, loialitate și amar?! Fiindcă așa suntem noi, unele femei, credem, iubim, sacrificăm pentru binele celorlalți visuri, dorințe… Ne frângem aripi în zbor doar pentru că avem un lanț al căsniciei și datoriei. Și el ne trage mereu înapoi, fie că vrem, fie că nu.

… un bărbat nu este bun doar pentru că nu te bate, nu te înjură, nu te jignește, ori pentru că aduce banii în casă, face mâncare, curățenie… Și dacă atunci când face toate acestea ignoră dramele sufletești ale femeii de alături, spuneți-mi, mai este bun?! Ah, și câte mi-au auzit urechile după ce am plecat, dar mai ales după ce am hotărât să rup relația de tot! De la „curvă” la „vaaai, ai lăsat așa un om bun, care te iubea, care era în stare să facă orice pentru tine. L-ai lăsat cu datorii și ți-ai pus coada pe spinare, halal femeie!”. Dragii mei critici care habar nu aveți de realitatea celor întâmplate, înainte să mă judecați pe mine, judecați căsniciile/ relațiile voastre. Decât să fiu într-o căsnicie în care mă prezint în fața lumii cât de „fericit/ă sunt”, „câți ani am de căsnicie”, iar între timp să am lacrimi în ochi, lipsă de planuri și dezvoltare în doi, lipsă de interes, nemulțumiri sau, mai mult, unul-doi amanți/ amante (valabil și pentru soți), prefer să am curajul de a spune larg: GATA! Renunț înainte de a mă dezumaniza și prefer să păstrez demnitatea unei alegeri și a unui adevăr, decât minciuna perversă spusă cu zâmbet larg, frumos ambalată a unei căsnicii îndelungate în care ești singur în doi sau iubești prin alte paturi.

… divorțul nu este un eșec. Este de multe ori un exemplu de înțelepciune și maturitate. Și nu vorbesc doar în cazul meu. De ce aș face continuu ceva ce nu mă satisface? Suntem într-o continuă schimbare ca oameni, ceea ce mă mulțumea acum 23-24 de ani în prezent poate nu mai mi-este necesar, ba poate chiar îmi face rău! Pe toți ne leagă diferite lucruri, amintiri, sentimente… asta nu înseamnă că trebuie să le mențin dacă nu mă mai reprezintă, dacă îmi provoacă stări în care eu reacționez într-un fel care nu mă reprezintă. În viață am nevoie de mine, să devin cea mai bună variantă a mea atunci când voi trece dincolo. Altfel, nu voi face altceva decât să perpetuez o stare de fapt în care eu nu sunt EU. Doar pentru că dincolo de orice ar trebui să primeze gura lumii, anii trecuți, averile, ratele. Venim singuri și goi pe lume, plecăm singuri și plini. Da, plini de amintiri și iubiri, de lecții și fericire/ amărăciune. Singuri alegem care ne e calea.

… în sfârșit nu trebuie să mă intereseze gura lumii, prieteniile false, judecata altora, invidii, răutăți, sfaturi venite de la cei care nu sunt în stare decât să plutească în propria lor minciună că le e bine, regretele tardive ale celor care nici nu s-au uitat la mine atunci când am fost jos. Mulțumesc doar acelora care au venit necondiționat către mine, spunând-mi poveștile lor de viață, asemănătoare cu a mea. Mulțumesc acelor femei care sunt mai curajoase decât mine și rabdă acolo, în adânc de suflet, până într-o zi când vor deschide aripile în zbor spre visurile lor. Mulțumesc fostului meu soț pentru lecția de viață și anii în care m-a iubit, dar mai presus pentru cei în care mi-a ignorat visurile. Mulțumesc omului de lângă mine, din prezent… Universul a fost darnic cu mine. Mi-a demonstrat din nou că nimic nu este imposibil!

P.S. Într-un comentariu lăsat pe blog, o duduie care nu e în stare să-și prezinte numele integral și adresa de email reală nu doar că mă acuză de plagiat, dar mai spune și că am probleme zdravene la cap, că habar nu am ce e o căsnicie și că nu o să îmi mai urmărească blogul. Îi răspund aici că îi mulțumesc, dar oamenii din peșteri au evoluat făcând ca mine, testând necunoscutul. Cât despre plagiat și probleme la cap, stimată madam Corina, lăsați-mă să cred că sunteți dvs. mai zdravănă. Nu prea înțeleg de ce urmăreați un blog a cărui titulatură chiar indica (hahaha) că nu știu ce e o căsnicie! Voiați să aflați ce e dincolo de ea sau mă invidiați pe ascuns că am curaj? Succes, madam Corina! Mersi de delete, dar nu mă interesează să am stupid followers. M-ați scutit de block.

Când sinceritatea se întâlnește cu sufletul

1 comentariu

MOTTO:  „Dacă ai ști că cineva potrivit te așteaptă undeva, acolo, sub același cer cu tine, ți-ai mai pierde timpul într-o relație nepotrivită cu cel de alături?” (Antonia Bogdana Bălan)

Vine o vreme când golul trebuie umplut. Sinceritate mă numesc. Caut suflet… al cărui gol să îl umplu. Căruia să îi dau curajul de a vedea dincolo de goliciunea lui și de a începe să caute adevărul din el. Să îi dau puterea de a renunța la ceea ce îi aduce frustrări, neîmpliniri, la rutină și obișnuință, la tipic și să-și urmeze menirea. Dacă ai ști că cineva potrivit te așteaptă undeva, acolo, sub același cer cu tine, ți-ai mai pierde timpul într-o relație nepotrivită cu cel de alături? Aș vrea, suflete, să te fac să înțelegi că orice clipă petrecută în frustrări, speranțe și iluzii sau dezamăgiri este o clipă irosită în van, în care ai putea să întâlnești sufletul care să te împlinească. Că viața este un cumul de lecții cu clase pe care le ai de absolvit și profesori de care te desparți la un moment dat… Depinde doar de tine dacă vei absolvi magna sau summa cum laude sau vei susține la nesfârșit restanțe. Indiferent cum ar fi, vine o vreme… Când începi să conștientizezi că ești dator cu o moarte, iar pentru asta trebuie să pricepi că ești dator și cu o viață. A ta. Ție. 

     A venit vremea… Mi-am luat rămas bun de la cei 23 de ani de căsnicie. Poate nu scriptic, birocratic. Încă. Dar am permis sufletului meu să-și dea o altă întâlnire, la un ceas de seară, într-o zi aniversară. O întâlnire în care golul emoțional din el începuse deja să fie umplut. Restul nu avea să fie decât o firească și așteptată continuare a unui început fie predestinat, fie doar o lecție de viață. Îmi promisesem cândva să nu mai spun Niciodată nu am să… Atunci când am renunțat la tot ceea ce aveam în România, când pășeam singură afară dintr-o căsnicie ce știam că nu mai poate fi reparată în ciuda tuturor eforturilor mele de ani, am simțit în adâncul sufletului meu o chemare. Un fir invizibil mă trăgea către o viață nouă, într-o țară nouă. Parcă știam că acolo trebuie să fiu, indiferent de renunțări, sacrificii, doruri, dureri, amintiri și uitare. În ianuarie 2016 într-unul dintre interviurile mele încercam să nu definesc dragostea:

Nu am dat nicio definiție! Nici nu am să dau. Dar știu ce caut! Acel fir invizibil care leagă doi oameni încă de la prima întâlnire, astfel încât niciodată să nu se despartă sufletește, uite, înceteze să se iubească, indiferent cât de departe ar locui unul de altul sau cât de imposibil ar părea să fie împreună! Acel fir invizibil care leagă oamenii ce se iubesc cu adevărat, (re)unindu-i dincolo de viață și de moarte. Același fir invizibil care unește oamenii predestinați, ei simțind și știind în adâncul sufletului că există undeva în această lume și că într-o zi firul îi va atrage unul spre altul, (re)găsindu-se și (re)cunoscându-se! Da, știu, e o nebunie, dar despre asta este al treilea roman și asta cred că se va întâmpla în viața mea.

cand sinceritatea intalneste sufletulDe la plecarea mea din România a trecut aproape un an. De la interviu șase luni. Dar nu perioada de timp este relevantă. Ci faptul că mi-am permis să fiu sinceră cu mine. Să îmi rezerv dreptul la a fi prima în viața mea. Să armonizez (micro)universul sufletului meu cu  imensitatea Cosmosului. Să las lucrurile să se alinieze în destinul meu pentru o zi, o lună, un an sau o viață. Să nu mă mai împotrivesc lucrurilor frumoase. Să nu mai permit prejudecăților, răutății, bârfelor, principiilor eronate să îmi conducă sau influențeze destinul. Să las să se întâmple dincolo de judecăți de valoare, bariere psihologice sau ce va să zică lumea. Fiindcă sunt anumite situații care știi din interiorul tău că se vor întâmpla. poate chiar dinainte de a cunoaște personajele. Unii le numesc predestinare. Alții doar coincidențe. Eu le spun continuarea firească a unui episod dintr-o altă viață. „Da, știu, e o nebunie, dar despre asta este al treilea roman și asta cred că se va întâmpla în viața mea.” Și s-a întâmplat. Am înțeles că Octavian Paler avea dreptate: „Iubirea nu e doar un zâmbet, nu e doar o floare. Iubirea e un suflet rănit și apoi vindecat de altul…” A venit vremea… Mi-am luat rămas bun de la cei 23 de ani de căsnicie. Am permis sufletului meu să își dea întâlnire, într-un fapt de seară, într-o zi aniversară, cu sinceritatea unui alt suflet.

 

Iubirea… acel fir invizibil care unește oamenii predestinați

2 comentarii

Iubirea… acel fir invizibil care leagă doi oameni încă de la prima întâlnire, astfel încât niciodată să nu se despartă sufletește, uite, înceteze să se iubească, indiferent cât de departe ar locui unul de altul sau cât de imposibil ar părea să fie împreună! Acel fir invizibil care leagă oamenii ce se iubesc cu adevărat, (re)unindu-i dincolo de viață și de moarte. Același fir invizibil care unește oamenii predestinați, ei simțind și știind în adâncul sufletului că există undeva în această lume și că într-o zi firul îi va atrage unul spre altul, (re)găsindu-se și (re)cunoscându-se! Da, știu, e o nebunie, dar despre asta este al treilea roman și asta cred că se va întâmpla în viața mea.

Aici, ultimul meu interviu 🙂

Românii știu românește

ubi_bene_ibi_patria_home_is_where_you_feel_good_square_sticker-rcd7b88af60de43a1b8bd5871834e7cc1_v9wf3_8byvr_324.jpgAş minţi dacă aş spune că n-am avut un şoc în momentul în care mi-a comunicat decizia pe care o luase.  Când am aflat că vrea să plece din ţară, am simţit un gol în stomac. Urma să fiu departe de una dintre cele mai bune prietene pe care mi le-a ales destinul. Dar m-am ţinut tare, pentru că pur şi simplu simţeam că ei îi va fi bine, iar că mie o să-mi treacă. La urma urmei, era doar un gol în stomac.
Au trecut patru luni de atunci şi am avut dreptate. Încet-încet, golul a dispărut. Asta pentru că am realizat că distanţa dintre două persoane care se iubesc se măsoară în dragoste, nu în kilometri. Iar timpul… „timpul este doar fluviul din care pescuiesc eu”. (Charles Baudelaire)
Deci n-o mai lungesc. Dragii mei, Antonia Bogdana Bălan!

1. Antonia, când crezi tu că e momentul potrivit pentru „Stop!…

Vezi articol original 3.006 cuvinte mai mult

Older Entries