Vartej ametitor al zilelor care trec fara sa ne lase timp prea mult pentru cei din jur, parteneri, copii, rude, prieteni… Ore ce devin minute, minute ce devin secunde. Ne pierdem in ambalajul inutil al parfumului vietii si nu ii mai simtim esenta. Ne complacem in situatii infinite, definite, plictisitoare, amagitoare, gandind ca nu avem ce face, asta este viata. Ne-am prins in hora, jucam. Uitam, ignoram, neglijam ca suntem esenta de suflet in ambalaj de trup… Uitam ca suntem esenta de iubire in ambalaj de ratiune. Uitam ca drumul spre noi trece si pe la cel iubit…

Oglinda sufletului, a constiintei ori cea fizica. Pe langa aceasta din urma mereu trecem si mereu avem timp sa ne oprim. Mai studiem un rid, un fir de par alb, o tenta de machiaj sau nuanta rujului… Ori rochia noua, cea modificata… Ori cat am mai slabit sau cat am mai acumulat… Pentru acestea gasim timp.

Oglinda sufletului… candva o regaseam in ochii celui iubit. Ai oamenilor din jur, ai celor dragi. Ati simtit ca, uneori, nu avem puterea de a ne uita in ochii cuiva? De teama de a deveni vulnerabili, de a ne arata adevaratele sentimente, de a lasa masca zilnica jos. Ascundem de multe ori ceea ce suntem, ceea ce simtim, ceea ce ne place cu adevarat,  estompam framantari interioare. Toti ne vrem puternici, frumosi, de succes. Uitam sa fim, uneori, sensibili, sa aratam ca prin asta am evoluat: emotii, sentimente cuplate cu ratiune. Daca ne place exteriorul si il afisam mereu, cu mai multa sau mai putina modestie, de ce nu am face acelasi lucru si cu interiorul? De ce ne este rusine, alteori, sa lacrimam, sa ne emotionam, sa facem mici nebunii in fata celorlalti? Sa spunem „Te iubesc!” si sa ne imbratisam prietenii, rudele, copiii si partenerii, indiferent unde suntem?

Mai important mi se pare insa… pierderea drumului spre celalalt. As pierde si drumul spre mine. Capacitatea de a ne modela reciproc, impartasind emotii, sentimente, visuri, idealuri, ambitii, greutati, idei, esecuri.

Drumul spre mine, nu stiu unde sunt, cum stau, daca am prea multa viteza ori daca m-am ratacit, daca drumul meu nu ar trece si pe la tine, cel de alaturi, cei de alaturi. Fie ca esti partenerul meu, fie ca esti o prietena, fie ca esti copilul meu sau un simplu strain cu care mi-am intersectat viata, drumul spre mine insami este deviat de tine sau regasit cu ajutorul tau.

Ma intersectez cu drumuri mai mici si altele mai mari, cu unele mai usoare ori, dimpotriva, anevoioase. Insa toate duc intr-un singur loc: pe autostrada vietii! Important este cu ce „masina” ajungem acolo, cu ce „bagaj” ramanem si sa nu uitam niciodata ca suntem „soferii” propriei vieti. Trebuie doar sa invatam sa conducem! Drumul spre mine… da, drumul spre mine trece pe la tine, omule, copil, sot, partener, prieten, strain…

VOUA!

Anunțuri