Cum ar fi sa poti privi oamenii si, in loc sa vezi doar infatisarea lor, sa le poti patrunde in suflet si sa vezi cum sunt ei cu adevarat, sub mastile de zi cu zi. Acele masti pe care le folosim toti, voluntar sau involuntar, pentru a ne apara esenta, acea esenta numita suflet. Cum ar fi ca, macar pentru un minut, sa putem accesa prin ochii celuilalt sufletul sau? Se spune ca oamenii cu aparenta dura, ignoranta si care impun distanta, au suferit mult la viata lor si, comportamental, pun aceasta bariera pentru a nu mai permite nimanui sa ii raneasca emotional. Personal, am cunoscut astfel de oameni. Putini, prea putini, ce-i drept. Si pot confirma ca sufletul lor era sufletul oamenilor iubitori, tandri, altruisti, echilibrati… Lor le dedic cugetarea aceasta.

Oameni care te taie cu privirea, asta daca reusesti sa ii privesti in ochi deschis. Oameni care ironizeaza. Oameni care sunt aroganti, distanti. De multe ori si eu am parut astfel. Ori chiar am fost. Aparent… incercand sa ascund un suflet gol si trist, fiindca nimeni nu este fericit in totalitate si nu intotdeauna ne multumim cu ceea ce avem. Framantarile vietii ne aduc in stadiul intrebarilor existentiale, al nevoii de experimentare a riscurilor, de aflare a limitelor noastre ori ale celor din jur, in familie, in iubire, in grupurile sociale carora le apartinem. Dincolo de orice, suntem oameni, indivizi care ne apartinem noua, insa, de prea putine ori ne aplecam asupra dorintei de a afla cine suntem noi insine/ insene, cu adevarat. Afland asta, poate am reusi sa fim fericiti cu noi in particular, cu ceilalti in general, poate am reusi sa ne modelam in mod individual, inainte de a ne dori sa ii schimbam pe ceilalti in mod special.

Puterea emotiilor este destul de cunoscuta si este eronat sa consideram ca, ascunzandu-ne sufletul, vom reusi sa ne protejam. Cred ca mai degraba reusim sa ne imbolnavim emotional, neacceptand ca suntem oameni prin evolutia sentimentelor alaturi de ratiune. Ca am fost zamisliti din si pentru iubire. Ca si atunci cand nu primim aceeasi portie de iubire (inca nu am aflat cu ce se masoara, sa fie „iubirometru”?), trebuie sa fim fericiti ca o putem da! Sa nu o transformam in obsesia pentru cineva sau ceva, sa nu devenim gelosi, posesivi cu partenerii sau persoanele iubite, pentru ca ne facem rau doar noua.

Am ajuns, intr-o rascruce a vietii, la un moment dat, sa constientizez ca…

… nu trebuie sa imi fie rusine ca iubesc, sa recunosc acest lucru, sa il spun cat mai des si sa nu solicit sa imi fie spus de tot atatea ori. Sa nu judec omul care nu poate face acest lucru, are motivele sale, emotiile sale, judecatile sale de valoare. Important este ca se afla in viata mea.

… nu trebuie sa judec omul in general, persoana iubita in particular, dupa aparente, ci sa incerc sa ajung la esenta sa: sufletul. Sa ma chinuiesc sa citesc si sa recitesc printre randuri, sa observ calitatile si sa tolerez defectele acestuia, sa nu pretind a-l schimba emotional pana nu fac acest lucru cu mine, pana nu experimentez macar prin empatie ceea ce a trait el. Abia atunci voi putea sa ii inteleg comportamentul: cand i-as cunoaste putin din suflet.

… daca un om vrea sa plece din viata mea, nu trebuie sa il las sa plece fara sa ii arat o parte a sufletului meu. Poate tocmai acest lucru il va determina sa ramana. Poate atunci ar fi cazul sa las masca sa cada. Poate, privindu-mi sufletul, va ramane in el. Sau poate nu…

… in viata noastra intra si ies oameni, independent de vointa noastra. Nu putem sta sa plangem dupa fiecare in parte o viata intreaga, fiindca atunci ce s-ar intampla cu sufletul nostru? Insa le putem pastra cate o particica din el si atunci, nu-i asa, am fi mai bogati sufleteste… Nu putem astepta la nesfarsit pe cineva ori ca cineva sa se transforme in ceea ce am vrea noi ori ca printul calare pe un cal alb sa vina. Nu spun ca asta nu s-ar putea intampla, ci spun ca pana atunci sa ne bucuram de ceea ce avem.

Daca nu ne oprim la timp din nevoia imperioasa de a solicita/ cersi/ pretinde iubire, nu vom ajunge decat… un suflet gol! Asteptarile adevarate nu le putem avea decat de la noi. In fata celui iubit ne putem deschide ca o carte, fara pagini lipite, cu titlul: „Priveste-mi sufletul!” Finalul il vom scrie impreuna.

Anunțuri