Implineam 12 ani. Prietena mea cea mai buna (locuia la etajul 10, iar eu la parter, pe aceeasi scara) s-a gandit sa vina la noi si, in loc de cadou, sa imi dea un pui de la pisica ei. Era o dorinta puternica a vietii mele, pentru ca le priveam inca de mica de la geamul apartamentului de la parter… cum stateau in gradina, cum isi faceau toaleta, cum ma studiau tacticoase si curioase. Insa, niciodata nu imi imaginasem ca voi avea vreo pisicuta pentru ca bunica mea suferea de astm bronsic alergic, boala care o impiedica sa avem animalute. Totusi, fiind cadou de ziua mea (unul dintre putinele, prea putinele pe care aveam sa le primesc in copilarie), l-a acceptat pe Pufu.

Pufu era un motan nebunatic, posesiv, tare frumos, impozant. M-a insotit pe drumul vietii pana la 19 ani, cand am parasit casa parinteasca. A dormit in bratele mele, am prins cutremure cu el, am invatat pentru examene tinandu-l in poala, mi-am plans iubirile cu ochisorii lui privindu-ma si labutele atingandu-mi obrajii uzi. Era pisicul meu, acela care vorbea cu mine, ma intelegea parca, ma iubea si ma considera posesivitatea lui. Din ziua in care am venit cu primul meu copil acasa la mama, mutandu-ma inapoi, a devenit din ce in ce mai trist. Intelegea, probabil, ca nu mai era primul in viata mea. Intr-o zi, Pufu a disparut. Rareori iesea din casa… Nu vreau sa va spun finalul vietii lui. Vreau sa va spun ce a insemnat viata mea, circa 8 ani, cu el: dovezi de atasament, prietenie pura intre om si animal, responsabilitate, tristetea plecarii si bucuria revederii, „baiatul” ce nu m-a tradat niciodata. Am inteles atunci ca, uneori, un animal poate fi mai „uman” decat adevaratul om… Poate doar prin instinctele sale, insa as merge mai departe si as spune ca prin emotii si sentimente.

In timp, am avut si caini si pisici, si iepurasi si pui de gaina. Si copii, evident! I-am invatat de mici cu dragostea fata de animale, fara sa imi fie frica de faptul ca acestea i-ar putea imbolnavi. Consider ca traim intr-o societate si intr-o perioada in care metodele de ingrijire, tratare si intretinere a animalutelor de casa sunt mult evoluate pentru a-mi mai fi frica in mod deosebit de bolile transmise de acestea.

kitu 21 aprilie 2011 (4)

Kitty

In timp, copiii mei, indiferent unde am locuit, mi-au adus in casa de la pui de pisica sau catel la porumbei raniti. Au luat mancarea pisicilor noastre si le-au dus-o celor de afara. Am hranit cu seringa pui de pisicuta a caror mamica murise la nasterea lor si am plans atunci cand au murit in cateva zile, pentru ca nu i-am putut salva. Am plans cand am vazut animalute mutilate de oameni si ne-am razboit cu ei ca sa le salvam. Am suferit cand unul dintre pisoiasii pe care cel mic ii ascundea intr-un canal din spatele  blocului unde locuiam pe atunci, ca sa ii salvam din mainile pustilor ce ii torturau, a fost infiat de catre o prietena si a murit un an mai tarziu.

In timp m-am si ne-am intrebat mereu cum de este posibil ca OMUL, care ar trebui sa fie exemplu de daruire si iubire, conform dogmelor de orice fel, sa fie in schimb cel care ucide si tortureaza fiinte care nu sunt pe masura lui.

In timp am socotit ca omul are nevoie de animalute in jurul sau. Nu din pura distractie, ci pentru ca se dezvolta mai armonios, atunci cand este copil, sau pentru ca are un companion la batranete, atunci cand nimeni nu ii mai calca pragul casei. Ca diminetile sunt mai frumoase atunci cand simt pe obraz o respiratie calda, apoi un botic umed, ca un„Miau” spus pe diferite tonalitati reprezinta un „Buna dimineata!” sau un „Mi-este foame”… Ca ma minunez uitandu-ma la actiunile lui Kitty si imi dau seama ce inteligenta este, ce rafinata si rasfatata. Ca nu concep o viata fara o pisicuta in jurul meu.

In timp, este fascinant sa urmaresti dezvoltarea copiilor intr-o casa in care exista si animalute. Eu sunt convinsa ca nu au crescut doar mai responsabili, ci si mai afectuosi, empatici, optimisti si, de ce nu, mai sanatosi?! Sa invatam sa protejam animalele, sa devenim mai responsabili in ceea ce le priveste, sa gasim solutii pentru ele (intr-un an am redirectionat 2% catre o asociatie de protectie a animalelor). Pentru cine se va intreba, in fiecare an alegem cate o categorie defavorizata pentru redirectionarea celor 2%- de la copii la batrani, la urgente si la animale.

In timp, spre apusul vietii noastre, poate toti cei dragi ne vor parasi… intr-un mod sau altul. Insa vom indura acestea mai usor daca vom aveam alaturi un catelus, o pisicuta si, de ce nu, un nepotel? Un gand frumos pentru voi! 

Resurse utile:

PRO:

http://www.zooland.ro/Copiii_au_nevoie_de_animale-6369.html

http://a1.ro/lifestyle/family/copiii-care-cresc-cu-animale-de-companie-sunt-mai-sanatosi.html

http://www.animalutze.com/articole/vei-avea-un-copil-p-0.php

CONTRA:

http://www.aparatorul.md/pervertirea-dragostei-umane-oamenii-avorteaza-propriii-copii-ca-mai-apoi-sa-creasca-caini-pisici-sau-pasari/

http://lumea.catholica.ro/2006/01/animale-rasfatate-si-copii-murind-de-foame/

Anunțuri