Copyright (c) 123RF Stock Photos

Uneori imi este dificil sa vorbesc despre lectiile mele de viata. Eu asa le-am intitulat. Ele sunt, insa, in realitate constituite din oameni, relatii, emotii, sentimente, afectiuni, conjuncturi, situatii ce mi-au marcat si imi marcheaza existenta in continuare. Fiecare dintre acestea mi-a lasat un gust amar sau unul dulce, amintiri placute sau mai putin placute, durere si dor sau iubire, prietenie, maturitate, exemple demne de urmat. Pentru fiecare om ce mi-a tranzitat viata si a insemnat ceva pentru mine, am pastrate „camarute” speciale in sufletul meu, laolalta cu amintirile din memorie si o „mostra” din sentimentele pe care i le-am purtat. Atunci cand fiecare dintre acesti oameni imi revine in memorie… revine cu stropul de sentiment, amintirea si lectia de viata. Resimt parfumul zilelor acelora, resimt starea traita si fac o comparatie. Oare acea lectie de viata a fost utila? In ce fel a contribuit la definirea mea ca om? Fac aceste comparatii destul de des. Poate si din acest motiv stiu foarte bine unde ma situez acum, ce imi doresc inca de la viata, ce viziuni am asupra casniciei si partenerului, iar pe acestea le impartasesc frecvent omului de alaturi. Desi el nu le intelege, nu le recunoaste si nu este total interesat de ele intotdeauna. Si sotul meu este inca o lectie de viata pentru mine. Uneori, un om pe care ma straduiesc sa il deslusesc si am sentimentul ca nu il voi cunoaste niciodata cu adevarat. Nu sunt prima, in mod sigur nici ultima, care simte acest lucru in casnicia ei.

Nu ii cred niciodata pe oamenii care sustin ca isi cunosc total sotii/ partenerii. Dintr-un motiv foarte simplu: nu ne vom cunoaste pe deplin pe noi insene/ insine toata viata, ca sa putem avea pretentia ca i-am sti pe cei apropiati. De ei ne dam seama cel mai mult in momentele dificile ale vietii, dar nu in cele in care „luptam” impreuna impotriva altora, ci atunci cand „luptam” intre noi. Vrand- nevrand, uneori casnicia devine un teatru de razboi, intre doua entitati mai mult sau mai putin opuse, diferite, manate de orgolii, neputinte, dorinte, visuri individuale, lipsuri si nevoia de control si putere. Sa nu spunem ca nu este asa. Chiar si cele mai mici conflicte, inerente, au la baza motive puerile, dar baze puternice ale personalitatii. Si nu se aplica nici „cel mai destept cedeaza”, nici „pe nebun trebuie sa il lasi in pace”. Se aplica (sau ar trebui sa se aplice) legea bunului-simt si a respectului fata de celalalt si, mai mult decat atat, „Da-i Cezarului ce e al Cezarului!”. Esti mai bun decat mine, mai priceput, ai dovedit ca esti in cunostinta de cauza, mai abil si mai potrivit sa iti sustii cauza si rezolvarea conflictului, nu pot atunci decat sa ma inclin, partenere, in fata ta. In schimb, intre noi, in casnicie, nu vorbesc doar despre exemplul propriu, ci si cel al cunoscutilor sau al persoanelor cu care impartasesc opinii pe aceasta tema, inclusiv studii sau articole citite… incercam sa ne dovedim superioritatea prin orice ne poate scoate in evidenta in fata celuilalt: un salariu mai mare, un program mai incarcat, libertatea pe care i-am acordat-o celuilalt, sacrificiile facute, orice poate justifica, in mod eronat, absenta de acasa, lipsa de implicare, ignorarea celuilalt, indiferenta fata de planurile de viitor, solicitarile actuale mai mult sau mai putin indreptatite.

Sunt constienta ca exista stres, depresie, neputinta, nestiinta, nevoia de confort si/ sau dependenta de un trai in doi, goana dupa supravietuire… insa atunci cand acestea transcend ori estompeaza pana la anulare sentimentele, emotiile, respectul, grija, atentia fata de celalalt, acest lucru devine deja o problema. O problema care, neconstientizata, nu poate fi acceptata, nefiind acceptata, nu este tratata, ameliorata sau vindecata/ depasita.  Personal, m-am confruntat cu chestiuni de genul mult timp in casnicia mea, iar partenerul nu a fost intotdeauna apt/ dornic sa incerce sa le depasim, doar pentru ca nu le considera o problema reala. Si, la un moment dat, am ajuns sa constientizez ca acea problema devenise mai mare decat sentimentele, amintirile, ceea ce aveam impreuna. Mai mare decat insasi casnicia mea, drept si prin urmare ajunsese sa o striveasca. Firesc, mi-am/ ne-am dorit eliberarea/ divortul. Nu vreau sa dezbat acum acest lucru.

Vreau sa trec la lectiile de viata. Cele zece lectii ale mele de viata…

1. Este greu, probabil, sa fii singur. Dar mai mult doare singuratatea in doi! Cand te regasesti dupa ani in care te-au legat teluri, scopuri, idealuri, rezolvari si visuri… unit doar de un om de care te mai leaga doar amintirile, atasamentul, datoriile si averea. Te leaga nevoia de apartenenta: trebuie sa fii sotia/ sotul cuiva, partenerul/ partenera cuiva. Pe care il redescoperi ca pe un strain. E cazul sa iei atitudine. Pleci sau ramai. Legi din nou sau renunti. Crezi in doi sau ai obosit.

2. Increderea se castiga in ani si se pierde imediat. Situatii dificile ale vietii te pot face sa iti dai seama ca iubirea se castiga greu si se pierde usor, ca ai investit nelimitat sentimente si curaj, dar primesti inapoi, la nevoie, doar un ramas-bun, ca omul iubit, adorat, echilibrat poate deveni total opusul. De aici am inteles ca unicul om in care pot avea incredere deplina sunt eu.

3. Aparentele insala. In viata mea am descoperit oameni minunati, pe care nu ii voi uita niciodata. Oameni, in realitate blanzi, calmi, rabdatori, sensibili, iubitori, capabili de respect, responsabilitate, sacrificii, credinta si altruism, dincolo de o masca rigida, mandra, superioara si superficiala pe care o afiseaza pentru a-si proteja sufletul.

4. Poti pierde orice, oricand, oricum. Casa, masa, fiintele iubite… Cel mai important este sa nu ma pierd pe mine si mintea mea. Singura mea avere sunt eu! Am avut doi parinti cu handicap locomotor, care mi-au dat lectii de viata extraordinare. Si-au pierdut parti ale trupului ori abilitatea de a le folosi, insa pasiunile lor i-au insufletit, iar mintile, gurile si sufletele au continuat sa transmita informatiile lor pretioase. Nu am sa cedez niciodata cata vreme am: emotii, suflet, sentimente, ratiune si constiinta.

5. Este mai simplu sa renunti la a vrea altceva si sa te complaci decat sa incerci sa infrunti, cu curaj, lumea, necunoscutul, riscul. Ambitia si vointa sunt calitati. Asa cum sunt echilibrul, empatia, dorinta de schimbare, de evolutie… Dedicarea, responsabilitatea. Insa nu pot fi de acord cu complacerea intr-o situatie inutila, perpetuata la maximum, care nu duce nicaieri, doar pentru ca exista un trecut in doi. O consider principala eroare in cazul unei casnicii. Frica ucide iubirea! Frica ucide dorinta! Frica ucide evolutia! „Frica pazeste bostanaria”, se spune. Din punctul meu de vedere, frica pazeste/ ascunde doar dependente si comoditatea/ nevoia de confort.

6. Toata viata trebuie sa te perfectionezi, atat prin dezvoltare personala, cat si profesionala. Permanenta reevaluare a ta ca om, din toate punctele de vedere (emotional, psihic, fizic, sexual, relational, profesional, intelectual, educational), nu fac altceva decat sa te ajute sa te definesti, sa te situezi pe tine in raport cu ceilalti. Astfel, vei sti unde, cum si cat mai ai de lucru cu tine insati/ insuti, pana la a avea pretentii de la cei din jur.

7. In orice rau este un bine si in orice bine este un rau. Am avut parte de lovituri variate ale sortii: de la pierderi dureroase, tragice la pierderea si regasirea mea, ca emotii, sentimente, umanitate, feminitate, de la incredere deplina in prieteni ce m-au tradat si pana la a iubi oameni nepotriviti, de la saruturi ale lui Iuda pana la descoperirea oamenilor minunati in spatele mastilor de oameni rai. Acum am inteles si nu ma mai intreb: „De ce tocmai mie, de ce eu, de ce?” Imi spun doar ca este bine ca s-a intamplat acum asa, caci ar fi putut fi si mai rau. Si ca, daca acum e rau, cu siguranta va fi si mai bine! Nici o situatie nu este complet omogena ca bine sau ca rau. Important este sa descoperi si sa „separi graul de neghina”.

8. Nimeni altcineva nu este designerul vietii mele, ci doar eu insami. Primul om din viata mea pe care trebuie sa il iubesc si sa il pretuiesc sunt eu. Daca eu nu am grija de mine, de la infatisare pana la stima de sine, de la sanatate psiho-emotionala pana la cea fizica, de la corijarea defectelor si cultivarea pasiunilor, calitatilor si harurilor, nimeni altcineva nu o va face in locul meu! Sunt principalul om din viata mea si eu mi-o directionez, luand in calcul abaterile datorate/ cauzate de ceilalti.

9. Diferenta dintre viata si moarte o poate face, de cele mai multe ori, o simpla vorba! Traume avem cu totii, mai mari, mai mici, ascunse sau nu. Important este ce faci cu ele! Drumul spre ameliorare/ vindecare este greu si lung, insa si mai dificil este sa le iei, sa le analizezi si nu doar sa le ameliorezi, ci sa inveti din ele pentru a putea ajuta alti oameni, dragi sau iubiti, cunoscuti sau necunoscuti. De-a lungul vietii, m-am aflat in ipostaza de a fi aproape de moarte de mai mult de cinci ori. Cuvantul, vorba a facut diferenta si eu nu am trecut pragul dincolo. Poate doar prin fiii mei care m-au salvat ori poate iubirea care m-a readus in tara, din strainatate. Dar toate acestea au fost mai intai cuvinte…

10. O pot lua de la inceput oricand, oricum, cu oricine. De fapt, nici nu ne dam seama. De la inceput o luam zilnic. Numai ca unii dintre noi traiesc repetitiv, stereotipic, robotic, in vreme ce altii aleg sa traiasca fiecare zi sub forma unui miracol. Acel miracol pe care il regasesti de fiecare data ca si cum ar fi altul, insa in aceiasi oameni de care esti inconjurat. Iar acest miracol nu poate fi definit, intruchipat, marcat, realizat decat de iubirea pentru celalalt in forma ei pura.

Aceea ma defineste!

altesseDedicat in mod special fiilor mei, prietenelor mele care au infruntat divortul cu curaj (si nu au gresit) si oamenilor care sub o forma sau alta au parasit viata mea- aveti „camarutele” voastre in sufletul meu!

Anunțuri