prinochiivostri

sursa foto: MorgueFile.com

Eşti acasă pentru câteva zile. Te privesc, ȋmi dau seama că mâine vei ȋmplini 20 de ani. Ȋntreabă-mă când au trecut. Ȋngeraş blond coborât ȋn viaţa mea atunci când credeam că ȋncă pot atinge stelele. M-ai adus cu picioarele pe pământ, dar aripi mi-ai dat. Pentru tine, copile, mi-am propus să ȋnfrunt lumea. Mi-am spus cândva că ȋntre noi nu trebuie să fie prăpastia dintre generaţii… nici relaţia frustrantă dintre mine şi părinţii mei, nici cea autoritară dintre tatăl tău şi părinţii lui. Mi-am jurat ca, atunci când vei veni pe lume, să ȋncerc să ȋnvăţ să fiu părinte. Acel părinte care mi-ar fi plăcut mie, atunci când eram copil, să ȋl am. De am reuşit sau nu… proporţii, procente şi alte rezoluţii nu pot da. Ȋnsă ascult, văd, observ, simt. Şi ştiu că tu şi fratele tău m-aţi recompensat pe măsură. Aspecte multe ale vieţii mi-au dat de ȋnţeles că rolul ȋn care am greşit cel mai puţin dintre toate este cel de mamă.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. Ȋmi apari ȋn faţa ochilor pe la vârsta de 5 lunişoare, atunci când locuiam ȋn mansarda cu chirie, unde iarna ȋngheţai de frig, iar vara te sufocai de căldură… Acea mansardă de cca 10 mp, unde nu ȋncăpeau decât patul nostru, pătuţul tău şi un şifonier. Ternă, ȋncercam să o ȋnveselesc cu flori şi bibelouri. Ȋmi aruncam mereu ochii peste geam la blocurile cu apartamente spaţioase de peste drum şi visam să te duc ȋntr-o zi ȋntr-unul din acelea. Tu erai păpuşa vie pe care eu, la 20 de ani, o primisem cadou de la iubire. Acea păpuşă ce ȋmi lipsise atât de mult ȋn copilărie. Nu prea ştiam ce să fac cu tine… ştiam doar că nu trebuie să te cresc ȋn dezamăgire, tăceri şi incertitudini. Râdeai cu glas de bebeluş la 5 lunişoare atunci când, ȋmbrăcat ȋn costumaş plin de buline colorate şi cu căciuliţa asortată, te puneam ȋn funduleţ, iar tu cădeai ȋntr-o parte. Pe un pat micuţ, ȋntr-o mansardă. Unde am ȋnceput să ȋnvăţ să fiu mama ta.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. Acum ai 4 anişori. La creşă şi grădiniţă la săptămânal ai plâns şi plângi mereu după mine. Am renunţat să te mai duc eu. Plâng odată cu tine. Dar ştiu că altă soluţie nu am. Tăticul plânge şi el, ȋnsă ȋn sinea lui. Doar e bărbat. Ca tine! Ai 4 anişori acum, i-ai ȋmplinit ieri, iar la ora la care tu te năşteai, mă pregăteam de naşterea fratelui tău. Astfel că… vă serbez zilele ȋmpreună! La maternitate, ai alergat cu picioruţele tale pe tot coridorul, strigând: “Mami, mami!” şi mi-ai sărit ȋn braţe, apoi, curios, m-ai ȋntrebat dacă bebe mai e la mine ȋn burtă 😀 Am venit acasă, nici nu m-ai băgat ȋn seamă, căci, ȋn spatele meu, tăticul tău ȋţi aducea un prieten de joacă. A doua mea păpuşă vie. “Vreau să ȋl văd pe bebe!” Şi Bebe i-a rămas numele ani de zile.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. Prima zi de şcoală a ta a fost prima zi de grădiniţă a frăţiorului tău. Nu ştiam cum să mă ȋmpart. Cum să ȋmi gestionez sentimentele şi emoţiile. O parte din mine plânge, alta râde. Tocmai am schimbat casa, ne-am mutat de la bunica ta iar cu chirie, toţi patru. Un confort mai mic, o singură cameră, dar doar noi patru. Ne-am luat viaţa ȋn mâini. Acum plâng. Amintiri revin. Tocmai te-am anunţat că bunica ta a plecat ȋn cer, ȋnsă de acolo te va vedea, căci a lăsat o mică găurică ȋn tavan şi de acolo te veghează. La fel şi străbunica ta, care a plecat… acolo chiar de ziua ta, cu 3 ani ȋn urmă. De la cimitir am plecat la serbarea ta de Abecedar. Plâng şi râd acum. Eram mândră de tine, nu ţi-a curs o lacrimă, nu ai uitat nimic din versurile poeziilor. Apoi, te-ai cuibărit ȋn braţele mele… Şi am simţit că firul care ne leagă ȋncă de când erai ȋn pântecele mele nu se va rupe niciodată, indiferent unde vom fi.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. Mi-a fost mereu teamă că aş putea greşi ȋn educaţia voastră, ȋn felul ȋn care mă comport cu unul, cu celălalt. Mi-a fost teamă că, pentru o secundă, aţi gândi că aş face diferenţe ȋntre voi. Sau că voi nu vă veţi ȋnţelege… aveam exemple la mine, la tati. Ȋnsă, ȋntotdeauna am gândit altfel: ȋnainte de a lua decizia ȋn ceea ce vă privea, m-am pus ȋn locul vostru şi m-am ȋntrebat: “Dacă acum eram copil, de ce am făcut acest lucru? Mi-e frică de mami? Cum ȋmi doresc să se comporte, ce aş vrea să ȋnţeleg eu de la ea?” Apoi, reacţionam. M-a ajutat ȋn timp şi facultatea… şi pe mine, şi pe tine, mai ales. Mami, cum poţi lua tu 8, 9 şi 10 la facultate, iar eu ȋn clasa a V-a să nu pot să fac asta?” M-ai recompensat cu note exemplare. Cu comportament exemplar. Cu ajutor reciproc. Cu iubire. Cu cea mai mare iubire pentru frăţiorul tău.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. Prima ta dragoste. Suferinţa ei. Primele ȋntrebări despre intimitate. Cum să ȋţi fi răspuns? Tati vă trimitea la mine pe amândoi, să vă dau eu răspunsuri. Vă spunea mereu că sunt mai deşteaptă. Iar eu trebuia să mă descurc, să nu care cumva să vă spun ceva eronat, care să aibă repercusiuni pe viaţă. De la suferinţă la iubire, de la lecţii la cursuri diferite, de la alegeri pentru voi la educaţia propriu-zisă, mereu am avut ȋn gând un scop: niciodată să nu vă fie ruşine cu cine sunteţi, de unde veniţi, de ce părinţi aveţi. Să vă asumaţi identitatea, originile şi să nu vă plecaţi capul.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. De un 8 Martie ai strâns bani o săptămână şi ai venit acasă cu un buchet mare de flori. “Sunt pentru tine, mami! Te iubesc!”  Sau, când ai mai crescut, ai complotat cu fratele tău şi cu tati şi mi-aţi luat mereu câte ceva. Da, un cadou pe care ȋl ţin minte… păpuşa mare pe care o am şi acum. O păpuşă din cârpe, de dimensiunea unui copil. Cât aţi umblat după ea! Asta ȋmi dorisem. Ceea ce nu avusesem atunci când fusesem mică. Alţi bănuţi de buzunar strânşi şi aduse acasă prăjituri, suc, flori, felicitări. Am păstrat… felicitările voastre de la şcoală, din clasa I până mai târziu. Brăţările din maternitate de când v-am născut, jurnalele de bebeluşi ţinute pe o agendă din anul respectiv, moţul tăiat cu ce aţi ales, poze din ce ȋn ce mai multe, casete video, dvd-uri, câteva caiete şi lucruşoare de când eraţi mici. Dar cel mai mult am păstrat amintiri.

Zâmbesc. Unui viitor ȋn care eu voi fi cândva o amintire. Ştiu că veţi alege ce e mai bine pentru voi. Ştiu că v-am furnizat cele mai puternice arme din lume: iubire, ȋncredere ȋn voi, ambiţie, motivaţie, empatie. Dar mai presus de toate ştiu că v-am definit calitatea de OM. Iar prin ochii voştri voi privi atunci când nu voi mai fi! Fiindcă sunteţi parte din mine, iar eu parte din voi.

La mulţi ani, băieţii mei!

altesseFiilor mei, R. & R., la ȋmplinirea vârstelor de 20 şi 16 ani.

Anunțuri