Prima pagină

Îmbracă-mi inima. . .

2 comentarii

imbraca-mi inimaÎmbracă-mi inima… Atunci când îmi este frig în suflet, vino şi acoperă-mă cu căldura sufletului tău. Dacă începe să îngheţe, aprinde din nou focul şi atâţă vâlvătaia. Atunci când disperarea mă va cuprinde, te rog, vino şi adu-mi un strop de putere. Îndepărtează durerea cu mâna şi pansează cu o vorbă bună. Ţine-mă în braţe dacă grijile mă cuprind şi şopteşte-mi că totul va fi bine. Învaţă-mă să prind iar aripi de curaj şi să am încredere… în mine, în tine, în noi. Uneori, cred că am uitat să mai merg în doi, dar ştiu că îmi vei reaminti şi mă vei sprijini. Alteori, m-am înstrăinat şi însingurat voluntar. Ai grijă să nu mă rătăcesc. Tratează-mă ca pe fiica ta atunci când mă înveţi ce nu ştiu sau ce am uitat. Consideră-mă iubita ta atunci când am nevoie de alinare, de grijă, de protecţie. Fii cel mai bun prieten al meu atunci când facem planuri de viitor! Fii soţul, iubitul, bărbatul, amantul meu atunci când sunt femeie. Nu mă certa dacă o să greşesc şi învaţă-mă să trec peste defectele mele numeroase. Fii blând, aşa cum eşti tu, natural şi iubitor. Iubeşte-mă tânără, bătrână, urâtă, frumoasă, grasă, slabă, imperfectă, rea sau bună. Azi, mâine, întotdeauna… îmbracă-mi inima!

La mulţi ani, iubire!

La multi ani vouă şi celor din inimile voastre!

Port un singur nume. . . acela de femeie

12 comentarii

port un singur nume, acela de femeieUltimele săptămâni m-au scos puţin din umbra anonimatului. Astfel că mi-au fost relevate şi atribuite diferite titulaturi, apelative, statusuri şi roluri sociale. De la tânăr debutant în ale scriiturii până la blogger, sociolog, filolog, mamă şi soţie ş.a.m.d. Zilele acestea, atunci când tumultul lansării de carte şi al ocupării poziţiei din concursul SuperBlog s-a mai diminuat puţin, am reflectat. Am avut timpul necesar să mă întorc către mine. Şi să cred că nu sunt cu nimic diferită de alte femei, în esenţa mea. Nu mă simt nici mai presus, nici mai prejos. Nu am astfel de judecăţi în raport cu ceilalţi. Am cu totul altele. Aceea de a vedea esenţele, nu ambalajele. Aceea de a căuta pierderea de dincolo de câştig. Aceea de a nu mă considera nici mare, nici mică. De a căuta asocieri de emoţii şi sentimente, de idei şi gânduri întru obţinerea unui rezultat frumos care poate modifica, schimba sau consolida lucruri şi oameni. Şi, din nou, cu lacrimi în ochi, atunci când am făcut din nou cunoştinţă cu mine, mi-am dat seama de o realitate. Nu, nu mă numesc decât în faţa voastră, printr-o simplă şi firească birocraţie, Antonia Bălan ori Altesse, ca un alter-ego… Însă eu ştiu că pentru mine, în adâncul, în profunzimea fiinţei mele, port doar un singur nume: acela de FEMEIE. Şi un singur cuvânt mă defineşte: IUBIREA.

Sunt femeie…

şi plâng atunci când simt, aud şi văd judecata de valoare a celor din jur. Mi-am jurat de multe ori că nu o să mă mai intereseze. Şi tot de atâtea ori mi-am călcat cuvântul. Doare să ştii că poţi şi eşti dezamăgită, chiar şi atunci când nu ai greşit deloc. Am plâns ca orice femeie atunci când omul iubit m-a ignorat, m-a judecat sau m-a înstrăinat. Atunci când nu a luptat pentru mine. Ori când am iubit plângând şi am plâns iubind. Când am înţeles că nimic nu este pe veci al meu, că nici eu nu îmi aparţin uneori. Lacrimi mi-au curs când am renunţat, dar şi atunci când am ştiut că lucrurile nu sunt ce par a fi, ci doar aşa le interpretez eu. Inima mi s-a topit atunci când suferinţe tainice au pătruns, dar s-a recristalizat mai bună, mai frumoasă, mai îngăduitoare, mai mare atunci când vorbesc despre iubire. Ochii mi s-au umezit atunci când visuri şi speranţe mi-au zburat într-o clipită doar pentru că aşa trebuia să se întâmple. Şi azi mai plâng zâmbind cu recunoştinţă amintirilor, transformărilor, dragostei. Încă mai plâng atunci când recitesc pasaje din romanul meu. Dar sunt femeie şi pot să…

… şi râd în hohote. Da, râd cu fiecare fibră a corpului meu la orice glumă care îmi place, la cuvinte ale copiilor mei, ale iubitului meu, ale prietenilor. Râd când îmi amintesc lucruri hazlii sau când văd o scenă dintr-un film haios. Ori când citesc ceva amuzant. Când inventez în cap discuţii dintr-un capitol de carte ori când mă uit pe poze vechi şi îmi dau seama ce transformări s-au produs. Zâmbesc şi privesc cerul când îmi dau seama că am făcut cunoştinţă cu moartea de câteva ori în viaţa asta, dar nu am însoţit-o încă, deşi era cât pe ce. Că sunt recunoscătoare că mă aflu aici, că experimentez, că pot cuprinde cu privirea oameni dragi, peisaje frumoase, că pot scrie cu sufletul. Surâsul îmi apare timid, apoi din ce în ce mai larg atunci când văd omul iubit pe stradă în faţa mea ori cu un buchet de flori în braţe. Când privirea lui îmi spune că încă îl atrag. Deşi sunt o femeie dificilă…

… şi sunt complicată. Acum plâng, acum râd, acum strig, acum şoptesc. Trec mereu de la o extremă la altă, îmi place să mă joc cu emoţiile şi sentimentele mele, cu capacitatea mea de persuasiune şi seducţie, cu timiditatea sau curajul. Vreau mereu ceva şi nu ştiu ce, nu îmi plac întotdeauna cadourile de la el, îi spun direct asta, îmi cumpăr un parfum sau o rochie care păreau să îmi placă, dar le abandonez luni la rândul. Trântesc, sunt îmbufnată uneori, ratez mereu sărutul de dimineaţă fiindcă trebuie să alerg la baie, să mă împrospătez şi să îmi ascund cearcănele. Iubesc lenjeria roşie şi ţinutele negre. Sunt foc şi gheaţă şi încerc mereu să le împac. Iubesc cât doi, sufăr cât doi şi pot fi indiferentă cât doi. Căci sunt femeie…

… şi sunt simplă. Iubesc simplitatea sentimentelor. Iubesc sau nu iubesc. Nu pot spune mai puţin, mai mult, la fel ca la început. Când iubesc sunt în stare să merg până la capătul lumii pentru omul iubit. E simplu, nu? Sunt simplă fiindcă râd când aud glăscior de copil, zâmbesc atunci când văd un cuplu uitat de vreme ţinându-se de mână în parc şi lăcrimez atunci când văd bunici, străbunici gârboviţi. Sunt simplă fiindcă am puţine vestminte în şifonier, dar mult mai multe îmi acoperă trupul: dragostea, grija, respectul, bunul-simţ. Parfumuri am multe, dar unul singur mă mulţumeşte pe deplin: cel simplu, al iubirii pe care mi-o transmite omul drag. Am o căsuţă simplă, o maşină simplă, fiindcă port cu mine alte bogăţii, nicidecum cele materiale. Nu-mi trebuie zorzoane multe, naturaleţea feminină îmi este mai utilă. Sunt simplă fiindcă ştiu că vreau totul sau nimic. Că viaţa poate fi trăită ca un miracol al tău, nu al altora. Sunt simplă chiar şi atunci când vreau perfecţiunea acţiunilor, scrierilor, faptelor mele, dar mă alină doar imperfecţiunea omului iubit.

Sunt o femeie ca toate femeile. Plâng, sufăr, râd şi iubesc în egală măsură. Suport dezamăgiri şi mă cert atunci când îmi fac inutil speranţe. Recunosc când greşesc şi îmi accept imperfecţiunile de orice fel. Am învăţat să cer iertare tot aşa cum iert, să privesc în viitor şi nu în trecut, să fac planuri chiar şi atunci când par a nu avea nici cea mai mică şansă de reuşită. Învăţ să mulţumesc şi să fiu recunoscătoare pentru fiecare zi pe care o petrec în viaţa mea, pentru fiecare om de la care am de învăţat, învăţ să nu mai fiu modestă, ci realistă. Dar mai presus de orice învăţ să fac cunoştinţă cu mine zilnic. Şi ştiu că pentru mine, în adâncul, în profunzimea fiinţei mele, port doar un singur nume: acela de FEMEIE. Şi un singur cuvânt mă defineşte: IUBIREA.

 Tuturor femeilor, în mod special prietenei mele din copilărie, Luissa: „Viaţa merge mai departe, cu fiecare dintre noi în rolul principal!”

Sursa foto: MorgueFile.com

.

Ȋn grădina sufletului meu. . .

Lasă un comentariu

ingradinasufletuluimeuAcolo ȋmi fac timp să mă plimb mereu… Admir o frunză, o floare sau un fluture, un curcubeu rezultat dintr-o lacrimă şi o rază de lumină, aleile cimentuite dinspre şi ȋnspre mine. Şi ştiu că este unică, inconfundabilă şi ȋn continuă transformare.

Acolo…

 … am plantat eu şi au plantat şi alţii. Udate cu ploaie de lacrimi şi umbrite de regrete, ȋncălzite de ȋnţelegere, luminate cu iubire, seminţele acelea au rodit. Unele au scos la iveală flori mai frumoase, mândre şi ȋnalte, altele plăpânde fire de iarbă. Mă plimb printre ele pe aleile cimentuite ale unor drumuri către mine şi de la mine către cei pe care i-am iubit… Uneori, aplecându-mă spre un ghiocel de amintire ce se iţeşte de sub o pătură de omăt a uitării, alteori admirând o floare de nu-mă-uita a unei iubiri pierdute şi trecute. Rareori răscolesc pământul reavăn al unui suflet ȋncercat, poate fiindcă mi-este teamă să redescopăr senzaţii şi sentimente de mult apuse, adânc ȋngropate. Sau poate fiindcă ȋmi place aşa cum este acum: proaspăt, umed, tocmai bun pentru a sădi alte seminţe.

…  vin oameni să vândă, să fure sau să dăruiască. Le-am dat voie unora să pătrundă, crezând că vor sosi doar să privească, să ia aminte, să compare sau să ȋnfrumuseţeze. Nu am crezut că pot sădi seminţe de buruieni dăunătoare ca teama, dezamăgirea, suferinţa ori că pot smulge cu rădăcină cu tot florile mele de curaj, ȋncredere şi iubire. Au venit mulţi, ce-i drept, dar puţini au fost cei cu flori alese, veniţi doar pentru a-şi expune propriile lucrări şi pentru a-mi ȋmpărtăşi frumuseţea unor experienţe. Ei sunt cei care mi-au dăruit seminţele unor flori nemaiȋntâlnite, răsaduri de ȋncredere şi ploi de bucurie. Şi au plecat cu mâna goală… căci eu nu am ȋnţeles pe-atunci ce ȋmi dăruiau.

nu sunt unicul grădinar. Fac schimb de experienţă. Azi plantez un răsad de curaj şi o sămânţă de prietenie, apoi aştept să crească la fel cu cele ale grădinarului ce mi le-a vândut sau dăruit. Din când ȋn când, ȋmi expun florile sufletului la o expoziţie. Nu am niciodată grijă să văd cui le arăt. Ȋncerc uneori să le protejez de cei care vin chiar şi cu buruieni. Nici o floare nu este urâtă şi nici rea, chiar şi buruienile pot fi utile. Nu aş putea să ştiu cât de frumoasă este grădina sufletului meu dacă nu aş avea cu ce să o compar. Buruienile altora, seminţele răspândite inutil pe-aici… nu mă mai ȋnfricoşează. Dacă grădina sufletului meu place este pentru că… la ea au contribuit şi alţi grădinari.

pierderile lasă ȋn urmă câştiguri. Da, unii fură răsad de iubire şi curaj, lasă ȋn urmă deşertăciune şi teamă, alţii cred că au tot dreptul să calce peste firele verzi şi subţiri de iarbă sau să smulgă cu tot cu rădăcini flori de nu-mă-uita, de ȋncredere, de optimism, de bunătate, să fugă cu ele ȋndesându-le ȋntr-un buzunar ascuns la piept. Din neştiinţă, neputinţă sau invidie, din răutate ori nevoia de a fi la fel. Aceia nu se zbat să ȋşi creeze propria grădină a sufletului, ci ȋncearcă să fure, să rupă, să imite, să strice ceea ce au plantat alţii. Ȋi compătimesc pe cei care nu ştiu să iubească decât prin imitaţii. Căci copiile nu vor fi niciodată la fel de frumoase ca originalul. Iar eu… ȋn grădina sufletului meu ȋmi fac timp să mă plimb mereu… Admir o frunză, o floare sau un fluture, un curcubeu rezultat dintr-o lacrimă şi o rază de lumină, aleile cimentuite dinspre şi ȋnspre mine. Şi ştiu că este unică, inconfundabilă şi ȋn continuă transformare.

Astăzi, ȋn ajun de sărbătoare, vă doresc să vă faceţi timp să pătrundeţi şi ȋn grădina sufletelor voastre. Să lăsaţi oamenii dragi să admire, să ude, să planteze şi să ȋncălzească cu iubire şi ȋnţelegere. Căci nimic nu poate ȋnnobila mai mult o grădină a sufletului decât dragostea!

Familiei mele

sursa foto: morguefile.com

Older Entries