Din jurnalul mamei mele, 1968

Din jurnalul mamei mele, 1968. Foto: Altesse (arhiva personala)

Mama, cuvânt ce ne ȋnsoţeşte de la naştere până la moarte. De cele mai multe ori primul rostit, dar şi cel din urmă. Banal, dar atotcuprinzător. Viaţă, căldură, protecţie, dar mai ales simbol al iubirii necondiţionate. Ȋnsă legea firii spune că e firesc, da, firesc ca la un moment dat să părăsim cuibul părintesc, pentru ca, mai apoi, părinţii să lase ȋn urmă acest cuib lumesc. Firesc, ȋnsă uneori prea de timpuriu.

Mama, cuvânt pe care ȋl rostesc zilnic, de când mă trezesc şi până când adorm, de câte ori privesc cerul sau am o realizare. De câte ori mă uit ȋn oglindă sau la copiii mei. De câte ori ating puţinele lucruri rămase de la tine: un pulover, ultimul pe care l-ai purtat, câteva fotografii, jurnalul tău de adolescentă, câteva scrisori de pe parcursul vieţii tale. Şi, rostind cu glas tare Mama, caut ȋn memorie: o voce, un cântec, ochii tăi albaştri. Cel mai teamă mi-este să nu pierd amintirile, chipul tău din memoria mea. Surprinzător, multe dintre ele, mai ales cele din urmă sunt acolo, şi nu doar acelea, ci multe care mi-au revenit din copilărie. Nu ştiu dacă aşa se ȋntâmplă cu toţi cei care ȋşi pierd mamele. Ştiu doar că toţi aceştia suferă ȋn tăcerea inimii lor, căutând ȋn străfund de memorie un chip, o voce, iar ȋn colţ de suflet căldura inconfundabilă a unui piept matern.

Mama, ȋntrupare şi pierdere din şi ȋn neant. Departe, aproape, pentru ea rămâi acelaşi pui. Uneori, nu am ȋnţeles acest lucru. De fapt, l-am ȋnţeles atunci când pentru mine a fost prea târziu. Mi-am dorit mult să ȋmi cer iertare de la ea, fiindcă am judecat-o, ȋnfierat-o de multe ori pe nedrept, fiindcă am fost egoistă, ȋncăpăţânată, răutăcioasă, aspră, critică… ȋn vreme ce ea căuta doar un echilibru şi o compensare a lipsei unei iubiri. Târziu, prea târziu am reuşit să ȋnţeleg. Atunci când viaţa m-a pus ȋn situaţii asemănătoare, când am devenit mamă, când ȋn fiecare comunicare cu copiii mi-am dorit să nu fac diferenţe, să nu fac greşelile ei. Poate, uneori, le-am făcut. Alteori, le-am evitat. Dar fără existenţa ta, mamă, fără acele lecţii de viaţă pe care nu ştiai să mi le explici, dar pe care mi le dădeai necondiţionat… fără ele nu aş fi ajuns omul de astăzi.

Mama, la tine mă gândesc atunci când oamenii, cunoscuţi sau necunoscuţi, mă complimentează, ȋmi adresează cuvinte frumoase. Fiindcă ȋn mine, atât cât voi cutreiera această lume, se ȋngemănează calităţi ale tale şi ale lui tata, dar, mai presus de orice, suferinţe şi lecţii ale tale, reuşite ce ţi le-ai dorit pentru mine, visuri ale tale, dar ȋmplinite de mine pentru mine. Greşeli din care nu am ȋnvăţat decât atunci când nu ai mai fost. Bucuria unei familii pe care ţi-ai dorit-o pentru tine, dar am avut-o eu… Fericirea de a avea un soţ alături, ȋnsă niciodată ȋmplinită de tine. Dor, iubire.

Mama… Unii spun că eşti atingerea lui Dumnezeu pe pământ. Alţii că eşti o fiinţă sfântă. Eu cred că eşti un OM. Cu bune şi rele, cu calităţi şi defecte. Dar creatorul bazelor vieţii mele şi, deopotrivă, finisorul parcursului ei. Căci nu există situaţii sau sentimente ale mele ȋn care şi cu care să nu mă raportez la tine, la ȋnvăţăturile tale, lecţiile tale, viaţa ta. Te-am vizitat de curând, cu flori şi rugămintea să mă ierţi. Nu am putut să scot nici un cuvânt. Ţi-am vorbit, printre lacrimi, ȋn gând. Şi am să ȋţi spun ȋn fiecare zi: Mamă, nu ai dat greş nici o secundă! Şi cât voi trăi pe-acest pământ primul meu gând şi prima mulţumire vor merge zilnic către tine. Oriunde eşti, ȋn colţ de cer! Sau la mine ȋn suflet şi amintiri.

Târziu am ȋnţeles. Că mama este una, că iubirea ei este la fel pentru fiecare copil ȋn parte, că uneori nu ştie să exprime, dar iubeşte necondiţionat, că legătura unică ce se formează cu fiecare bebeluş ȋn parte durează şi trece peste orice. Că 12 ani de când nu te mai am nu reprezintă nimic ȋn comparaţie cu veşnicia ȋn care vom fi alături. Te iubesc, mamă, oriunde, oricând, oricum!

Cât despre tine, tu, cel ce citeşti aceste rânduri acum… de când nu i-ai mai spus mamei tale că o iubeşti? Spune-i acum, ACUM e tot ce contează. Mâine s-ar putea să fie prea târziu. Ȋmbrăţisează-ţi mama şi din partea mea. Altesse

Ȋn memoria Danei Liliana (24 iunie 1952- 16 decembrie 2001)

Anunțuri