Trecut, prezent, viitor. Nu contorizez  niciodată eforturile pe care le depun pentru realizarea unui vis, indiferent de ce natură este el. Eu calculez altfel. Mă întreb dacă pe parcursul drumului către îndeplinirea acelui ţel am pierdut… oameni. Prieteni, amici, cunoştinţe, rude, suflete care, într-un fel sau altul, au ajutat, încurajat sau combătut realizarea visului. Şi mă uit… la pierderi şi câştiguri. Până acum poate am realizat multe. Dar nimeni nu a ştiut cât am pierdut: iubire, încredere, prieteni, părinţi. Pe toate le revăd cu ochii minţii. atunci m-am condamnat la fericire

Şi mă uit…

… mereu în stânga mea. Acolo văd o fetiţă cu ochi mari şi zâmbet inocent. Are o veşnică lacrimă într-un colţ de ochi. Timidă, retrasă, mereu ascunsă după mine. Mi-este teamă să nu o pierd în negură de vremuri, printre amintiri de mult apuse şi suferinţe ce se doresc a fi îngropate. Îi văd ochii mari şi lacrima ce stă să curgă de câte ori îşi aminteşte cum a plecat tăticul ei, căci aşa trebuia. Şi se uită… cum pierde un tată. Câştigă însă o surioară, pe care o iubeşte în adânc de suflet, chiar dacă nu îi arată mereu.

… mereu în spatele meu. Acolo văd o adolescentă îndrăgostită de viaţă, cu ochi mari şi zâmbet inocent. Are o veşnică lacrimă într-un colţ de ochi. Nu e timidă, deşi stă acolo, în spate. De la ea am moştenit surâsul folosit atunci când nu ştia să primească vreun compliment, sufletul ei mereu tânăr, nebuniile adolescentine, dorinţa fluturilor în stomac, romantismul său. Dar am căpătat şi durerea unei iubiri imposibile, în care ea trebuia să înveţe să împartă cu o altă femeie bărbatul iubit.

… mereu în faţa mea. Acolo am o oglindă. Cea a sufletului meu. Şi tot acolo văd o femeie cu ochi mari şi zâmbet amar uneori. Are o veşnică lacrimă într-un colţ de ochi. Nu îşi mai pleacă privirea decât atunci când surâde amintirilor de mult apuse sau când suferinţele ce se doreau a fi îngropate mai apar într-un colţişor de memorie. Alungă umbre şi imagini ce se perindă şi strângeri de suflet când îşi aminteşte: ore de plâns, veghea celor dragi când erau bolnavi, vieţile lor, suferinţele lor, plecarea lor cu tot cu cuvintele spuse sau nespuse. Regrete tardive că nu a înţeles drame, iubiri, frământări, devotament. Şi a pierdut oamenii. Dar a câştigat lecţiile de viaţă.

… mereu în dreapta mea. Acolo văd o femeie cu ani uitaţi de vreme, ai cărei ochi mari, privind prin ochelari, se îndreaptă spre amintiri. Nu le mai alungă, ci le cheamă. Doar acolo mai sunt oamenii dragi. Face un calcul, cu mâna pe creionul pe care l-a iubit toată viaţa, aplecată peste o coală imaculată de hârtie. Scrie nume… Caută în minte imaginile asociate. Dar cel mai mult simte. Simte dorul sfâşietor de cei dragi. Îi este frică să nu piardă iar. Singurul om pe care îl mai are este ea însăşi. Şi singurul lucru de preţ: memoria. Acolo sunt depozitate cu grijă ele, amintirile. Le scoate deseori, le şterge cu grijă de praful vieţii trecute, le admiră cu dorul de tinereţea de mult apusă şi le preţuieşte cu înţelepciunea unei bătrâneţi ce aşteaptă… sfârşitul. Ea a moştenit de la mine sufletul tânăr, tristeţea ce o ajută să creeze, amintirile unei vieţi pline de visuri şi de … pierderi. Se supără atunci când o mai doare câte ceva, când trupul zvelt e acum slăbit, iar mersul odinioară alert e acum greoi. Când părul lung, frumos cândva, e albit acum, iar vederea îi scade pe zi ce trece. Se întreabă deseori cum ar fi fost viaţa ei dacă… ar fi făcut alte alegeri. Dacă ar fi fost altfel aleasă. Dacă ar fi preţuit mai mult ce avea, dacă ar fi calculat zilele în alt mod. Dacă fiecare clipă ar fi fost trăită ca ultima, dacă ar fi preţuit, iubit, uitat, luptat la timp.  Dacă fiecare sărut ar fi fost dat ca primul şi ultimul. Dacă fiecare îmbrăţişare ar fi fost însoţită de cuvintele potrivite. Dacă ar fi lăsat orgoliile deoparte şi ar fi fost mai bună, mai grijulie, mai atentă. Dacă ar fi iubit altfel, luptând până la capăt, trecând peste judecăţi de valoare. Dacă ar fi chibzuit mai atent la cine şi ce merită. Dacă ar fi fost mai mult iubită decât soţie şi mai mult prietenă decât mamă. Dacă ar fi ştiut să pună punctul pe I… Dacă nu ar mai fi spus mereu lucrurilor pe nume, pierzând oameni prin exprimări de sentimente. Şi totuşi… se împacă de cele mai multe ori cu calea ei. Cu prezent, viitor incert, dar mai ales cu trecutul.

            Atunci când am înţeles toate acestea, când mi-am dat seama că eu sunt îngemănare de trecut şi proiecţie în viitor, atunci am ştiut că trebuie să preţuiesc prezentul. Fiecare clipă ca fiind prima şi ultima. Şi-atunci m-am „condamnat” la fericire…

Anunțuri