Trec prin filtrul rațiunii și vama sufletului povești de viață din jurul meu. Și mă întreb deseori cum pot iubi unele femei atât de mult încât să ajungă la depersonalizare? Cum pot fi atât de subjugate de farmecul unui bărbat încât să trăiască doar prin acesta? Să fie oare teama de a nu rămâne singură sau aceea că nu s-ar putea întreține? Ori aceea a unui alt bărbat pe care ar trebui să înceapă să îl cunoască, de la aparențe la esențe, iar acest proces are loc în ani… și e greu, și e mult până atunci. Sau au cunoscut un singur bărbat, acela care le stă încă alături și care, în vreme ce are, poate, viața lui, în visurile sale ori în realitate, se întoarce totuși acasă, acela fiind unicul loc cunoscut. Acel loc în care așteaptă, veșnic, o femeie. Pe care nimeni nu o întreabă cu profunzime și interes… cum îi este, ce simte. Și cuplul merge în virtutea inerției, ea așteptând, cerșind, plină de suferință și gelozie… depersonalizată, neștiind cine este cu adevărat, fiindcă trăiește prin el, iar el… El nefiind sincer nici față de propria-i persoană și cu atât mai puțin față de femeia de alături, plătind un veșnic tribut unui vis de iubire ideală pe care o caută. Și pe care, chiar dacă o va găsi, tot acasă va reveni, din teamă, din comoditate, din obișnuință. Mă îngrozește ideea de a trece prin așa ceva, fiindcă sunt o altfel de persoană. Aceea care va lupta întotdeauna pentru cuplul ei, însă se va opri atunci când va simți că gândurile omului iubit sunt pentru altcineva, în altă parte sau atunci când va ști că a venit momentul ca fiecare să plece pe alt drum. Căci cel împreună reprezintă doar stagnare, inerție, obișnuință. Ori cuplul este primul loc în care crești împreună în timp ce evoluezi și separat. El ar trebui să te definească, să te ajute să te descoperi în doi, dar și singur, să testeze limite, dar să nu îngrădească nici unuia, nici altuia dorința de evoluție, de planuri, de idealuri, de visuri… chiar și în iubire.

            Toy- JoyMarionette

       Cândva, prin adolescența mea, am dat de citatul următor: „Glumește în iubire, dar nu iubi în glumă!”  Cred că putem fi bucuria cuiva în iubire, și nu jucăria aceluia. Timpul este o unitate de măsură la care ne raportăm cu precizie, dar ce caută el în dragoste? Ne limităm opțiuni, alternative, sentimente, visuri, doar pentru că, uneori, ne considerăm prea bătrâni pentru a o lua de la început. De ce ar prefera o femeie să fie jucăria omului de alături în loc să încerce să devină bucuria vieții cuiva? De ce să trăim, pe măsură ce avansăm în vârstă, doar din amintirile frumoase de odinioară, de când eram tineri și îndrăgostiți? De ce, dacă nu reușim să mai captăm iubirea, atenția, grija, atașamentul celui de alături, rămânem, totuși, agățate în căsnicie, trăind și alimentând iluzia proprie cu imaginea unui cuplu fericit doar pentru că am acumulat cantitativ niște ani. Mă întreb, deseori, de ce unele persoane din jurul meu se mândresc cu numărul anilor de căsnicie. Nu cantitatea ar trebui să conteze, ci calitatea. Degeaba ai 20-25 de ani de căsnicie, dacă ai trăit alături de omul cu care ești căsătorit în virtutea faptului că te leagă un act, un copil sau o casă. Dragostea este cea care ar trebui să te lege de omul de alături, nu numărul anilor în care fiecare a trăit cufundat în visul de iubire ideală din mintea proprie și nu în realitatea cuplului. Niciodată nu e prea târziu să te trezești la realitate și să te regăsești prin ochii proprii, nu trăind prin celălalt.

            Tu, femeie…

… ar trebui să fii demnă şi să nu ajungi niciodată să cerșești dragostea unui bărbat, fie el și cel cu care stai alături de ani și ani de zile. Aceasta ar trebui să vină de la sine, să se vadă în fiecare secundă în care ești alături de el. De la poza pe care o faceți împreună până la clipa în care te ia de mână și mergeți în parc sau la un film. Să simți că încă îl atragi, că dincolo de gesturile firești, comode, obișnuite ale unei conviețuiri în doi, în ochii lui se regăsește acea scânteie care îți spune că: tu ai rămas cea mai frumoasă, cea în care are cea mai multă încredere, cea pe care o respectă, cea la care se gândește. Cea pe care încă o iubește.

… ar trebui să știi clar cine ești și ce te definește. Nu soția, prietena, iubita lui… Cine ești tu! Să porți un nume și cu, și fără el. Să ai pasiunile proprii, prietenii proprii, clipele proprii petrecute doar cu ce este al tău, din tine, în profunzimea ta. Să eviți să trăiești doar prin prietenii lui sau cei comuni, pasiunile lui pe care e necesar să le îmbrățișezi și tu, să îi dedici mereu din timpul tău liber. Te vei trezi la o vârstă la care te vei întreba, din ce în ce mai mult, cine ești și ce ai vrea să faci cu viața ta. De aceea sunt atâtea femei distruse atunci când sunt părăsite, fiindcă au trăit doar prin omul de alături, iar plecarea aceluia a luat totul. Nu risca să te trezești tristă, singură, nefericită, doar pentru că tu consideri că iubirea pusă ca o jertfă pe altarul idolului tău- EL- va ajunge. Nu vor ajunge nici anii de căsnicie, nici iubirea, nici altele de gen. Când un om vrea să plece dintr-un cuplu pleacă, din motive mai mult sau mai puțin obiective/ subiective. Important nu este ce lasă în urma lui, ci cum poți trăi tu în urma sa.

… ar trebui să înțelegi că o viață în minciună nu este deloc de dorit. Tu mințindu-te pe tine că el este al tău, el înșelându-te pe tine și asteptările tale. Nu, nu am să cred niciodată că iubirea durează doar trei ani și atracția sexuală șase luni, limitându-mă la un timp oarecare, o perioadă, un interval. Sunt doar date fizice, exprimate temporal cu referire la complexitatea unei structuri prea puțin cunoscute. Aceea a sentimentelor umane raportate la entitatea individuală, atât de complexă, complicată și frumoasă. Tu, femeie, nu confunda niciodată atașamentul cu dragostea, comoditatea și confortul căminului cu grija și atenția față de tine. Zâmbetul lui este trist? Cum este privirea lui când te caută? Orice femeie știe când rămâne prima iubire în viața omului de alături, de la început la final, indiferent de câte alte femei sau ispite, știute și neștiute, mai trec prin viața lui. Dar dacă privirea lui spune altceva… spune că e sătul, plictisit, că se uită la tine în timp ce se gândește departe… nu accepta să fii o jucărie la care revine mereu și mereu. Pe care o pune în căsuța confortabilă, pe care o îmbracă și o scoate la plimbare căci așa se cuvine, pe care o regăsește acolo și se joacă cu ea atunci când are chef, ale cărei sentimente nu contează… căci este doar o jucărie.

       Tu, femeie, ar fi bine să conștientizezi că o astfel de viață de cuplu limitează amarnic nu doar opțiunile celui de alături, ci și pe cele ale tale. În timp ce tu ești marioneta lui, amândoi sunteți marionetele vieții. Căci timpul trece… doar iubirile rămân. Cele adevărate.

altesseFemeilor

Sursa foto: MorgueFile.com

Anunțuri