Atunci când…

… nu mai cred,cum am invatat sa ma iubesc îmi spun că speranța este ultima care trebuie să dispară. Ea va dăinui, poate, și după mine, fiindcă va trăi prin ceea ce voi lăsa în urmă. Ea este „fiica” mea, pe ea am „născut-o” cândva,  o cresc și am grijă de ea să nu pățească ceva vreodată. Mi-e dulce și mi-e amară, mi-e adevăr și, uneori, povară.

… nu mai pot, îmi spun că viața e călătoria mea. Ridic capul și îmi spun că nimic nu mă poate doborî. Motivația a devenit „sora” mea mai mare. Mă ajută, mă ghidează, mă învață, mă sprijină atunci când viitorul îmi pare incert, când grijile mă apasă, când îndoielile mă cuprind.

… mi-e dor, mă refugiez în amintiri, în suflet și în minte. Vorbesc cu dorul, îl personific doar pentru a reuși să trăiesc cu el. A devenit „iubitul” meu. Cu el vorbesc, trăiesc, „fac dragoste”, a devenit perechea mea cu care voi fi până la final. Mi-e dor de soare, de zâmbet, de flori, de iubire, de cei care au fost și nu mai sunt, de cei care sunt și vor pleca, de cei care vor veni… Mi-e dor de mine, întreagă și împărțită, adorată și folosită, iubită și părăsită, goală și totuși plină. Mi-e dor de mine copil dar matur, adult dar copil. Mi-e dor de mine foc și mi-e dor de mine gheață. Doar mi-e dor.

… iubesc, îmi spun că dragostea e mama” mea. Călăuză, mentor, spirit și suflet, nu trebuie să fie prezentă fizic pentru a o putea simți. Îmi dă putere, lecții, mă înalță și mă doboară, mă face din zeitate sclavă și înapoi. Mă purifică și întărește, mă răsplătește sau pedepsește. Îmi dă și îmi ia, mă cheamă, învață, mă transformă și îmi dăruiește.

… sufăr, încrederea devine „tatăl” meu. Îi port numele, îmi regăsesc identitatea, caut în mine și învăț despre mine: limite, putere și slăbiciuni, cauze și efecte, dorințe și putințe. Mă sprijin mereu pe tatăl meu. Nu mă poate trăda și nici lăsa.

… mă caut, voința sunt eu, adult sau copil. Mă pierd uneori, alteori mă regăsesc, dar în tot ceea ce mă reprezintă, eu sunt voință și voința sunt eu. Ah, și de câte ori m-am uitat pe mine însămi, m-am înstrăinat, nu am vrut să mai știu de femeia din mine, de iubire, de viață! Și de tot atâtea ori am revenit, voit, la unicul meu prieten loial, regăsindu-mă cu brațele deschise, cu alte lecții de viață, dar cu câtă bucurie să mă revăd!

            De câte ori mi-a fost greu, de câte ori m-am pierdut, umilit, uitat, judecat, pedepsit… de tot atâtea ori m-am cuprins cu brațele și m-am ascuns în sânul „familiei” mele. Mama mea, iubirea, m-a cuprins ușor, tatăl meu, încrederea, m-a povățuit să continuu drumul încrezătoare în forțele mele, iar sora mea, motivația, mi-a arătat cum. Dorul, iubitul meu, mi-a fost alături mereu ca să nu uit niciodată să alerg spre soare și viață, iar fiica mea, speranța, a fost tot timpul acolo ca să nu uit care-mi este menirea. Și, de fiecare dată, voința m-a adus înapoi. Unde? La mine, în viața mea, în suflet și în gând, în limitat și nelimitat, în efemer  și veșnic. Numai așa am învățat să mă iubesc!

altesseMie și celor ca mine!

Anunțuri