Îndrăznește să spui: „Destul!”        Intimitatea, un cuvânt frumos, care te duce imediat cu gândul la lucrurile cele mai frumoase ce pot fi trăite în tine, de tine, cu tine și cu cel iubit. Tânjim după intimitate, mai ales în haosul zilelor actuale. Tânjim după momente în care, singuri, să medităm la noi, să ne refugiem în interiorul nostru, să fim singuri. Este un lucru perfect normal în niște limite normale și de bun-simț, chiar și atunci când ești într-o relație. În mod flagrant, însă, această nevoie omenească de spațiu intim, personal, este încălcată din ce în ce mai mult. Oamenii dragi tind să ne invadeze acest spațiu din varii motive, de la gelozie, posesivitate până la neîncredere și așa-zisa iubire. Eu nu consider acest lucru o dovadă de iubire, nici pe departe. Ci cu totul altceva. Mai degrabă o tendință manipulativă a celuilalt, o dorință de control absolut și o neîncredere în iubirea celuilalt, dar și în propria persoană. Iar extrema, culmea… odată atinsă nu face altceva decât să știrbească iubirea, demnitatea celuilalt și, într-un final, relația. Căci, cum poți iubi, construi, dezvolta și perpetua o relație cu partenerul dacă nu există minima bază de încredere?!

            Nu mi-am propus să dezbat cauzele, să judec comportamentul altora sau să isc vreo polemică. Ci doar să vă împărtășesc din exemplul meu de viață și relație și, cu puțin noroc, să vă fac să meditați la sensul cuvântului: „Destul!”

Niciodată…

… nu am verificat telefonul, email-ul, scrisorile, buzunarele, borseta ș.a.m.d. aparținând soțului meu. Le consider intime, personale. E simplu. După cum nici el nu a făcut acest lucru, decât dacă i-am spus eu. Consider acest lucru nu neapărat o dovadă de bun-simț, neumblând în efectele personale ale celuilalt, ci mai degrabă o dovadă de încredere și de lipsă de constrângere sau de obligativitate a unei justificări. Nu mi se pare legată de judecata: „Aha, deci nu îmi arăți, deci ai ceva de ascuns… deci, deci, deci…” sau „Suntem un cuplu, trebuie să știu totul: cine te sună, cine îți scrie, ce ai în geantă, nu trebuie să avem secrete, dacă nu îmi arăți, atunci… e clar! Nu mă iubești, poate chiar mă trădezi.” Gândește-te doar la un singur aspect: dacă faci asta, te torturezi singur/ă.

… nu am insistat să avem doar prieteni comuni, pasiuni comune, tot timpul liber să ni-l dedicăm doar unul altuia, să ne placă aceleași lucruri, să citim aceleași cărți sau să ne obligăm unul pe celălalt să mergem în locuri care nu ne plac, la amici care nu ne plac. Pot continua la nesfârșit cu exemplele. Cred că, pentru evoluția împreună și separat, fiecare trebuie să aibă lucrurile proprii și lucrurile comune. Suntem indivizi cu identități proprii, crescuți și educați de familii diferite, în medii diferite, cu un alt nivel al toleranței față de ceea ce ne și nu ne place, care pot ajunge mai devreme sau mai târziu la saturație trăind zi de zi o tendință a celuilalt de control, de dominare, de manipulare ori o hipersensibilitate cauzată de neîncredere și dependență. Gândește-te că o relație foarte bună este aceea în care îi lași celuilalt spațiul în care să se definească și să evolueze individual în același timp în care iubirea, afecțiunea, pasiunea, respectul se definesc și se implementează în doi.

… nu am considerat gelozia și posesivitatea o demonstrație a iubirii față de partener. Nu cred nici o secundă în jalnica prejudecată „Ești gelos atunci când iubești. Dacă nu ești gelos, înseamnă că nu iubești”. Nici pe departe. Ești gelos și posesiv atunci când dorința de control, de dominare și tratare a celuilalt ca fiind un „bun folositor” întrec cu brio încrederea în iubire, în tine și, mai ales, în omul de alături. Te rog să mă crezi că ai mult, dar mult mai multe opțiuni de a-ți petrece timpul liber decât acela de a crea scenarii inutile despre cine vrea să îți „fure” femeia/ bărbatul, despre vecina/ vecinul care s-a mutat alături și ți-l/ ți-o poate „corupe”, despre cum s-a uitat cineva după ea/ el pe stradă și invers ș.a.m.d. Încetează să te mai torturezi inutil sau să mai accepți compromisuri de genul, fie că ești femeie, fie că ești bărbat.

… nu am acceptat să fiu recunoscută doar ca soția lui R. E ca și cum, fără el, vreodată, eu aș fi… nimeni. Nici el doar soțul meu. El este el, eu sunt eu. Amândoi am înțeles încă din adolescență că o relație are succes atunci când oferi celuilalt libertatea de a se cunoaște, de a se diferenția și nu de a fi asimilat doar unei entități numite căsnicie/ cuplu/ relație. Și aici există limite, pe care fiecare cuplu și le trasează singur. Prea puțină libertate sau, dimpotrivă, prea multă dăunează, ducând la constrângere sau însingurare. Tu ți-ai stabilit limitele? Știi unde ți-a fost încălcat dreptul la intimitate, la viața ta personală, la trăirile, plăcerile, lucrurile tale proprii? Dacă simți că da, atunci îndrăznește să spui: „Destul!”

            Acasă este locul în care mă bucur să mă întorc mereu. Fiindcă aici, acasă, mă așteaptă omul care a înțeles că o relație fericită și trainică este aceea în care îi dai aripi celuilalt să zboare în vreme ce îi dai motivația de a se întoarce: iubirea.  

 altesseCasă de piatră cumnaților mei, Valy și Sy! A doua oară să fie excelent! Vă iubim!

Anunțuri