„Dacă îți găsești iubirea, ești fericit. Dar dacă o descoperi în prietenul cel mai bun atunci ești binecuvântat.”  (Antonia Bogdana Bălan)

a fost odata

       A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi fost nu s-ar mai povesti, un puști blond cu ochii albaștri ce iubea o fată cu ochii mereu triști. Nu avea curajul să îi mărturisească ceea ce simțea, iar în fața ei trecea drept prietenul săritor ce o ajuta mereu la diferite lucruri. Era un tip cu o structură mai rigidă, cu bun-simț și mai totdeauna tăcut. Îl regăsim pretutindeni, este el, băiatul ce iubește și suferă în tăcere din pricina neputinței de a exprima ceea ce simte. Îl durea atunci când observa că în jurul fetei pe care o plăcea roiau alți băieți mai curajoși. Se temea să nu o piardă, dar îi era groază să facă primul pas. Crescură împreună…

        A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi fost nu s-ar mai povesti, o fată cu ochii mereu triști, ce era iubită de un puști blond cu ochii albaștri. Nu îl privea pe acesta ca pe un potențial iubit, ci mai degrabă ca pe cel mai dezinteresat amic al ei, pe cel mai respectuos băiat și pe singurul prieten în care punea oricând bază. Îl știa mereu acolo, nu se gândea niciodată că ar putea pleca de lângă ea. Crescură împreună… Îi lipsea enorm atunci când deplasările lui cu serviciul îl obligau să stea departe de ea. Glumea mereu cu el și îl întreba ce o să spună viitoarea lui soție dacă ea l-ar mai suna să îi solicite ajutorul. „Vom vedea! Să trăim până atunci!” era, invariabil, răspunsul lui.

          A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi fost nu s-ar mai povesti, a fost odată o zi. O zi în care linia de demarcație dintre prietenie și dragoste a fost depășită. Nu-și mai amintesc cum sau de ce, ci doar când. Să fi fost de vină eșecul lui într-o altă relație ori al ei? Să fi fost de vină relația de prietenie, în care nu-și avuseseră loc măști, disimulări și tertipuri menite să îl cucerească pe celălalt? Floarea prieteniei fusese îngrijită cu sentimente, speranțe și atitudini sincere, normale. Defectele și calitățile se dezveliseră în splendoarea lor, fără să îl supere pe celălalt, fără să aibă vreun interes, fără să iasă în evidență epatând. Trecuseră ceva ani de când se cunoșteau… și au realizat, subit, într-o bună zi, că pot construi împreună. Zis și făcut. Au format o familie frumoasă, într-o căsuță cochetă, cu copiii alături. Nu i-au ocolit necazurile, suferințele, despărțirile emoționale, singurătatea sau lipsurile. Totuși, au revenit mereu la prietenia ce i-a legat de la început. Din ea și-au extras forța de a continua. A venit apoi din nou o zi, în care sărbătoreau mulți ani. Puștiul blond (de-acum grizonant, la a doua tinerețe) și-a luat în brațe fata iubită (de-acum femeie în toată regula) și i-a mărturisit: „Mi-am propus cândva ca ochii tăi să nu mai fie triști. Nu am putut să mă țin de cuvânt tot timpul. Însă am știut  întotdeauna că ești singura femeie pe care mi-o doresc în această viață… E unicul lucru pe care l-am știut mereu cu certitudine.”

            A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi fost nu s-ar mai povesti, a fost odată o clipă. Clipa în care fata cu ochi triști a realizat că a căutat uneori prea departe ceea ce avea aproape. Că iubirea este liant, cărămidă, forță, izbândă, început și sfârșit, cuvânt și necuvânt. Dar mai presus de orice iubirea este prietenie. Acea prietenie cu omul iubit, în care nu au loc disimularea, ascunzișul, masca, ipocrizia, complicația, invidia, interesul, lupta pentru putere, posedarea celuilalt, ci doar complicitatea lui doi, în doi. Aceea care nu este distrusă de nimic și de nimeni.

        Căci a fost odată ca niciodată, că de nu ar fi fost nu s-ar mai povesti, un puști blond cu ochii albaștri ce iubea o fată cu ochii mereu triști. Și o zi în care ea și-a dat seama că vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

 altesseȚie, R.!

Anunțuri