Femeie, pierdut demnitate. Găsitorului recompensă!Am obosit. Am pierdut. Am iubit, iubesc și voi iubi, dar nu primesc în schimb decât mici recompense. Mă simt, uneori, un cățeluș neajutorat, căruia i se mai aruncă, din când în când, câte un os de la masa stăpânului. Stăpânul? Da, stăpânul sentimentelor mele, al iubirii mele, al vieții mele. Cel care deține frâiele, e capul familiei, căruia îi pun masa, îi spăl cămășile, pe care îl privesc adesea ca pe cel mai iubit pământean. Căruia îi deschid ușa atunci când vine de la serviciu sau din peregrinările lui, pe care îl ating cu respect, grijă și iubire. Pe care îl privesc noaptea, atunci când doarme, și mă rog să nu îl pierd sau să-mi spună mai des cuvintele acelea… Nu-i cer prea multe, doar iubire și respect. Vine acasă… mă întreb dacă o face din devotament, din obișnuință, din lipsa unei alte locații sau din pură și inegalabilă dragoste față de mine și cuplul nostru. Nu, nu îmi doresc să se întoarcă doar pentru că avem un copil, doi sau trei, nici pentru că nu cunoaște alte căi, alte drumuri. Aș fi mai bucuroasă dacă ar ști multe alte poteci, dar una singură l-ar atrage, fiindcă l-ar aduce la casa unde îl așteaptă femeia pe care o iubește și care îl iubește.

            Știi, stăpâne al inimii mele, m-am gândit deseori cum să-ți spun că mi-am pierdut demnitatea. M-am dezbrăcat de orice temere, de orice reținere, m-am arătat în fața ta mereu așa cum sunt, goală trupește, dar atât de plină de tine! Ești fibră a ființei mele și nu știu cum să trăiesc în absența ta. Știu, sunt răutăcioasă, îți verific mereu telefonul, adulmec mirosul din mașină atunci când mă urc în ea, îți verific îmbrăcămintea să văd dacă nu cumva e vreo urmă de ruj. Dar iartă-mi atitudinea. Nu îmi stă în caracter, însă absența ta observabilă, deși ești prezent fizic, ocaziile tot mai rare în care mă mai ții în brațe, ochii care privesc prin mine deseori, tăcerile tale, tristețea ta în anumite ocazii, pe care tu crezi că eu nu o văd… Cuvintele acelea… foarte rar, mult prea rar mi le-ai spus. Adevărat. Acasă ai venit. Bani am avut. Griji deloc, decât să întrețin casa și să cresc copiii, să merg la serviciu, să mă întorc. Nu te-am întrebat de mai poți, de ești mulțumit de tine, de noi. De ce tu ai evoluat, eu am rămas acolo, mai mereu casnică. Am pretins mereu… am urlat uneori… te-am simțit prea departe de cele mai multe ori… am vrut să te fac atent la mine, dar nu știu cum. Fiindcă m-am dezgolit de mult timp și m-am umplut cu tine, iar pe tine nu propria-ți oglindă te atrage. Știi doar că te aștept mereu. Dar nu știi ceva, bărbate.

            Nu, tu nu știi că am realizat, la vârsta maturității, că mi-am pierdut demnitatea. În așteptări nocturne/ diurne, speranțe utile/ inutile, dorințe firești/ nefirești, griji și iubirea după care eu tânjesc. Mă „plătești” mereu. Banii au fost mereu moneda ta de schimb. Cadouri mai mici, mai mari, vacanțe dictate de tine, flori aduse cu mascată vinovăție, îmbrățișări „prietenești”, fără să îmi mai cauți mâna, privirea. Sexul făcut rapid, pe întuneric, descărcarea naturală a oricărui mascul… sforăitul de după, în vreme ce eu… încă mai visez cuvintele acelea. Și le aștept.

            Stăpâne, bărbate, poate am știut dintotdeauna că între noi eu dau mai mult, tu mai puțin. Poate am sperat că aș fi capabilă să te atrag, să te schimb, iar asta, încet, încet, a dus la o pierdere a mea. Poate cea mai dureroasă. Pierderea demnității mele de femeie. Știi, constat că e mai dureroasă decât orice, decât acele scrisori de demult, găsite la tine, sau decât unele mesaje din trecut ale femeilor ce au mai trecut așa, razant, prin viața ta. Pe care le-am urât cum nu am știut vreodată că aș fi capabilă. Cu cât le-am urât pe ele mai tare, cu atât te-am iubit pe tine mai mult și cu atât m-am încăpățânat să cred că voi fi iubirea vieții tale. Mi-ai adus flori iar, m-am bucurat ca un copil. Dar privirea ta mi-a șoptit altceva. Un sentiment de vinovăție. Nu, nu mă poți iubi la fel de mult. Nu, nu mă poți aprecia. Iar eu… Am obosit. Am pierdut. Am iubit, iubesc și voi iubi. M-am hotărât să dau un anunț. „Femeie, pierdut demnitate. Găsitorului recompensă.” Da, stăpâne, bărbate, iubite, găsitorului îi voi da recompensă iubirea mea. Dar nu vei fi tu acela!

altesseAcest material se dorește a fi o introspecție în cazul femeilor care se recunosc în descriere. Nu este și cazul meu, dar îl găsesc din ce în ce mai des în jur.

Anunțuri