Sinceritate ma numesc    Vine o vreme. Când ai de ales. Egoism? Realism? Iubire de sine? Înțelepciune? Maturitate? Vine o vreme. Când începi să conștientizezi că ești dator cu o moarte, iar pentru asta trebuie să pricepi că ești dator și cu o viață. A ta. Ție. Depinde ce vrei să faci cu ea în continuare. În iubire, în căsnicie sau cuplu sau pur și simplu ajungem uneori să credem că viața le-o datorăm doar celor din jur, indiferent de circumstanțe. Sacrificiu de sine. Dar de ce este nevoie de el atunci când cuplul/ căsnicia nu mai funcționează? Sau când nu te mai simți bine în familie, în ciuda tuturor încercărilor, când numai inerția vă mai ține strânși în singurătatea în doi? Încăpățânarea de a vedea dincolo de ceea ce este obișnuit, stagnarea în relații disfuncționale doar de dragul acumulărilor unor ani, al copiilor sau averii ne duc cu certitudine către un eșec. Nu suntem nici noi fericiți, nu dăm voie nici celui de alături să fie. Căsnicia nu este penitență pe viață, constrângerea de a reveni acasă deși suntem doi străini. Aceasta este o perpetuare a unui model eronat de relaționare în absența iubirii și doar în prezența unui sacrificiu de sine. Iar el face mai mult rău decât bine: nouă, individ și cuplu, copiilor… Vine o vreme. Când începi să privești sincer realitatea. Și nu, nu e egoism. E doar viața ta.

  Sinceritate mă numesc. Caut suflet…

… în care să mă cuibăresc, cu care să leg o relație.

… pe care să îl învăț că viața este scurtă.

… căruia să îi dăruiesc o clipă de introspecție.

… pe care să îl determin să fie principalul personaj al poveștii.

… împreună cu care să descopăr adevărul propriu.

… căruia să îi ofer un echilibru, un reper.

… pe care să îl fac să înțeleagă că avem doar o clipă de trăit în comparație cu eternitatea.

   Vine o vreme. De obicei asta se întâmplă pe la jumătatea vârstei, atunci când ne aflăm la un hotar emoțional, psihologic. Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaștem. Mult a fost, puțin a rămas. Copiii-s mari, de obicei, cariera e la apogeu. Și descoperim, totuși, că ne lipsește ceva. Iar în acel loc unde simțim lipsa s-a insinuat încet- încet un gol. L-am ignorat. Nu am avut timp de introspecții. Am alergat pentru acumulări materiale sau pentru supraviețuire și adaptare. Și ne-am pierdut de noi, pe noi. Am crezut mereu că ne regăsim în celălalt. Dar descoperim și acolo, poate, un străin.

    Vine o vreme când golul trebuie umplut. Sinceritate mă numesc. Caut suflet… al cărui gol să îl umplu. Căruia să îi dau curajul de a vedea dincolo de goliciunea lui și de a începe să caute adevărul din el. Să îi dau puterea de a renunța la ceea ce îi aduce frustrări, neîmpliniri, la rutină și obișnuință, la tipic și să-și urmeze menirea. Dacă ai ști că cineva potrivit te așteaptă undeva, acolo, sub același cer cu tine, ți-ai mai pierde timpul într-o relație nepotrivită cu cel de alături? Aș vrea, suflete, să te fac să înțelegi că orice clipă petrecută în frustrări, speranțe și iluzii sau dezamăgiri este o clipă irosită în van, în care ai putea să întâlnești sufletul care să te împlinească. Că viața este un cumul de lecții cu clase pe care le ai de absolvit și profesori de care te desparți la un moment dat… Depinde doar de tine dacă vei absolvi magna sau summa cum laude sau vei susține la nesfârșit restanțe. Indiferent cum ar fi, vine o vreme… Când începi să conștientizezi că ești dator cu o moarte, iar pentru asta trebuie să pricepi că ești dator și cu o viață. A ta. Ție.

semnaturaCelor dezamăgiți în relații și lipsiți de curajul de a o lua de la început…

Anunțuri