ma vindec de tinePlouă. Pic, pic. Stropii curg râuri pe geam. Încerc să privesc printre ei… îmi imaginez că spală ferestrele inimii de dor și durere și eu am să văd mai clar în afara și înlăuntrul meu. Cafeaua… Mare, întunecată și-amară. Alb și negru în jur.

Plouă. Pic, pic. Cu lacrimi din sufletul meu. E frig, dar eu vreau să mă dezgolesc… Și-am început deja. Ca să mă vindec, trebuie să mă golesc de tine. Florile. Ultimele aduse. S-au ofilit. Sunt tristă… Vremea, lacrimile, amarul, cenușiul, fereastra vecină, copacii dezgoliți, scaunul rece, contrast cu inima mea, cu iubirea mea fierbinte, cu cafeaua ce mi-a fript buzele sărutate de tine.

Plouă. Pic, pic. Privesc în ceașca de cafea. Zațul s-a grupat, ironic, sub formă de inimă. Ironic, la fel ca tine. Îmi amintesc privirile tale, acelea care transmiteau răceală, ironie, aroganță, distanță. Le văd în forma din zaț, dincolo de inima aceasta neagră, aspră. Le văd și în mintea mea. Ciudat, dar… parcă dincolo de orice dor de tine, mi-e mai dor de mine. Aceea care eram. Care zâmbea, trăia pentru ea, vedea forme frumoase, culori, umbre și lumini în norișori pe cer, în picurii ce formau bălți de ploaie pe stradă, în irisul ochilor altora, în iarba pe care călcam desculță si, uneori, chiar în spațiul de dincolo de curcubeu.

Plouă. Pic, pic. Mi-e dor de curcubeu. Acum nu știu de ce mi-este mai dor. Cum să îl cuantific? Mi-e dor de tine, de mine, de curcubeu, de speranță, de copilăriile mele, poate și de cele ale noastre. De râsul meu când îmi puneai mâinile la ochi și mă-mbrățișai din spate. De inocența de pe chipul meu când îmi spuneai că am greșit ceva. De pasiunea din ochii tăi când mă sărutai și respirația mi se tăia. De tandrețea ta atunci când făceam dragoste. De clipele când te enervai că te stropeam în grădină cu furtunul… dar apoi râdeai în hohote.

Plouă. Pic, pic. Apa îmi plăcea. Când mă cufundam în ea, parcă mă învăluia în brațe diafane… mama. Da, îmi plăcea. Mă relaxa. Acum o asemăn cu ploaia, cu lacrimile sufletului meu, cu perdeaua ce acoperă soarele, cu răceala ce mă-nvăluie amintindu-mi de tine. Și vreau să se oprească ea, ploaia, și tot ce îmi aduce aminte de tine. Nu am o radieră să șterg amintirile… și chiar dacă aș avea, aș putea șterge, oare, și dorul? Și iubirea asta chinuitoare? Și durerea, și lacrimile curse, trecute, prezente sau viitoare?

Plouă. Pic, pic. Sunt tristă. De fapt, cine sunt eu? Sau, mai bine spus, unde sunt eu? M-am pierdut în tine, idolul meu, m-am contopit cu esența ta, uitând de a mea. Lemnul podelei, puțin umed, cu iz de chiparos, îmi amintește de o scenă de dragoste. Și de parfumul tău puternic masculin. Mai știi? Două trupuri contopite, eu în tine, tu în mine, mulate pe maroniul și răceala unei podele ce nu are glas să spună, să-mi amintească șoaptele tale. Mă întind pe ea și acum… Închid ochii. Sunt tristă. Cafeaua nu mai are gustul celei băute cu tine și îndulcite cu povestea mea de iubire. Maroniul podelei este acum gri. Cenușiu în jurul meu. Amar. Aspru. Gol. Cum să regăsesc culorile vieții?

Plouă. Pic, pic. Nimeni nu m-a ținut în brațe ca tine, ele erau suportul meu. Acolo mă simțeam protejată, răsfățată, până când iubirea ta s-a transformat. Mi-o ofereai porționat. Din ce în ce mai puțin. Dar nu vedeam, iubirea mea pentru tine mă orbea, mă împiedica să observ că mă schimbai pe zi ce trece. Am înțeles târziu că purtasei o mască. Nu voiai o femeie, o parteneră, o iubită, ci o vestală dacică ce trebuia să te venereze. Și ce m-am închinat ție pentru o porție de sclipire de iubire a ochilor tăi sau pentru o mângâiere aruncată în grabă! Și cu câtă sinceritate… m-am dăruit ție cu tot ce îmi aparținea. Am aruncat orice vestmânt de demnitate, de pretenție, de voință sau orgoliu și m-am îmbrăcat în cămășile lungi ce mi le dăruiai, urmând să mă îmbraci în vestală: dăruire, jertfă, devotament, credință, iubire până la sacrificiu.

Plouă. Pic, pic. Lacrimile sufletului meu și ploaia din ochii mei se confundă și cufundă în cea de afară. E una din acele zile. În care, deși ne beam cafeaua împreună, nu știai cum să pleci mai repede, să te faci nevăzut. Iar eu, în urmă, în vestmânt de vestală, adunam cioburi de suflet, spălam cești de ignoranță și indiferență și udam florile cu lacrimile sufletului. Florile pe care mi le aduceai, cu un iz de vinovăție. Mergeam prin casă pe urmele pașilor tăi, atingeam lucrurile tale și îmi doream să te regăsesc în viața mea, în vreme ce mă pierdusem de tot pe mine.

Plouă. Pic, pic. Mi-ai spus Te iubesc în ziua în care ai luat cu tine totul: bagajele, mașina, sufletul meu și ai plecat în viteză. Ploua. Eram mută de durere, nu mă mișcam, priveam doar pe fereastră să te văd ultima oară. Aveam ceașca de cafea în mână. Nu, nu înțelegeam. Mă iubeai, dar plecai. Strigăt mut s-a auzit în mine: Hei! Ai uitat să îmi lași sufletul. Sufletul meu! E la tine! Mai știi? Nu știam să trăiesc în absența ta. Nu îmi aminteam prea mult de timpul de dinainte de tine. Acum urma să mă învăț cu cel de după tine.

Plouă. Pic, pic. Au trecut două săptămâni. Stropii curg râuri pe geam. Cu lacrimi din sufletul meu. Vremea a încremenit în ploaie. Și eu odată cu ea. Cu o ceașcă de cafea în mână. Zațul s-a grupat, ironic, sub formă de inimă. Mi-e dor de curcubeu. Apa îmi plăcea. Mai știi? Două trupuri contopite… Nimeni nu m-a ținut în brațe ca tine. Iubirea mea pentru tine mă orbea. E una din acele zile. Hei! Ai uitat să îmi lași sufletul! Un fulger m-a speriat. Mi-am ridicat ochii către cer. Prin perdeaua de lacrimi am zărit o rază de soare, ieșind timid din nori. Am schițat un zâmbet. Zâmbet?! O gură de cafea… pare mai dulce. Pe peretele casei vecine se conturează frunzele verzi. Iar eu nu mai aud pic, pic. Ridic ochii spre cer căutând norișorii… curcubeul se conturează timid. Zâmbesc larg și strig mut: Hei! Mă vindec de tine…

cropped-logo-blog.jpgFemeilor părăsite: Orice sfârșit e un nou început!

Anunțuri