Încerc să te caut în memorie, fiindcă poze am prea puține. Uneori te-am considerat un străin, alteori parte din mine. Însă, fie aproape, fie departe, în vis sau realitate, ai purtat și vei purta un singur nume: TATA. taty

 14… ani au trecut de când un telefon a separat definitiv prezența ta de cea a mea.

      Telefoanele… le-am urât atunci când era vorba despre tine, tată. Îmi amintesc deseori cum inimioara mea de copil tânjea după tine și mă rugam cu cerul și cu pământul ca mama să mă lase să te sun. Nu voiam decât să îți aud glasul, era pentru mine acel glas masculin ce îmi dădea putere în lumea în care mi-era atât de greu să răzbat. Am căutat acel glas în toți bărbații care au intrat într-un fel sau altul în viața mea. Și nu am reușit să găsesc nici unul asemănător. Uneori, cred că l-am uitat, iar chipul tău mi-este greu să îl identific în imaginile din memorie. Dar știu sigur că visul le va aduce la iveală. Nu am nici un vis, din puținele care sunt cu tine, în care tu să nu mă ții în brațe, ca în la fel de puținele dăți din copilărie. Atât de puține pe care le conștientizez încât le țin încă minte.

 14… ani au trecut de când un telefon a separat definitiv prezența ta de cea a mea.

     … Și de când urma să nu te mai văd vreodată. Durea atât de tare? La fel de tare ca în copilărie, atunci când… urma să mă întâlnesc cu tine după ani în care nu te văzusem. Voiam să fim singuri, să îți spun cât îmi lipsești, să mă cuibăresc în brațele tale și să îmi iau putere pentru mulți ani ce ar fi urmat iar fără să ne vedem. Să îți povestesc cum la școală copiii râdeau de mine că nu am tată, cum îi priveam cu oareșce invidie pe cei care veneau cu amândoi părinții la serbări. Niciodată nu m-am simțit confortabil atunci când mi se punea coronița pe cap, fiindcă aproape de fiecare dată am fost singură. Nu puteam împărtăși bucuria, fiindcă ea nu avea prea mult loc de tristețea din sufletul meu. Voiam să îți spun că mă doare atunci când te sun și mi se spune de către soția ta, cea de-a doua, că nu e ora potrivită, că nu ești acasă sau că ar trebui să sun cu altă ocazie. Și-așa îmi lua atâta timp să îmi găsesc curajul să te sun! Voiam să îți spun că te iubesc cu tot suflețelul meu de fetiță, mică la stat, dar mare la sfat… Și am plecat atunci de acasă, convinsă fiind că ne vom vedea și că îți voi putea mărturisi toate acestea. Pe drum însă din doi ce urmau să se întâlnească, să își vorbească într-o intimitate de tată- fiică, am devenit patru: soția ta nu te-a lăsat singur, iar mama m-a întâlnit pe drum și a venit cu mine. Nu am să uit locul, durata (cinci minute) și nici cum arătai. 1,92 m, iar eu nu reușeam să ajung cu privirea mai sus de laleaua neagră brodată frumos pe cămașa ta albă, la buzunar. „Uite-o! O vezi? Acum, că ai văzut-o, vom pleca!”, cuvintele mamei m-au lovit crunt. Mi-au dărâmat atunci, dintr-un orgoliu nefiresc, în care ani de zile v-ați luptat, un vis. Nici tu nu ai glăsuit prea mult, dar mă priveai, în vreme ce soția ta, darnică, promitea niște rechizite pentru mine. Nici ea, nici mama nu au înțeles că nu de rechizite aveam nevoie. Și nici de cinci minute… Aveam nevoie de brațele tale, tăticule! Pe ele le-am căutat toată viața, acelea care să îmi dea puterea mereu să continuu. Și acel glas care să mă asigure că totul va fi bine.

14… ani au trecut de când un telefon a separat definitiv prezența ta de cea a mea.

     De când te priveam, stins, și în cap îți rosteam tot ce nu reușisem să îți spun vreodată. Cât de supărată am fost pe tine! Cât de mult te-am vrut lângă mine! Cât de orgolios îmi părusei a fi de multe ori! Cât te judecam că ai lăsat atât de mulți să intre între noi! Cât te-am urât când le acordai altora atenția pe care ar fi trebuit să mi-o acorzi mie! Cât de tristă am fost când făceai atâtea cadouri femeilor din viața ta, iar eu nu aveam cu ce mă încălța la școală. Banii mamei erau rezervați pentru caiete, cărți, creioane, planșe, stilouri, uniformă și datorii. Cât de bine îmi imaginam că aș fi fost cu tine alături! Nu, nu v-am urât pe nici unul pentru divorțul vostru. Când doi oameni nu se mai înțeleg, e bine să renunțe și nu să se chinuiască unul lângă altul. Dar nu am înțeles niciodată de ce nu ați încercat să faceți în așa fel încât eu să nu simt lupta voastră.

      Și ridic ochii spre cer, rugându-mă ca măcar acolo să vă înțelegeți amândoi și de acolo să vegheați să îmi fie bine. Tăticule, mi-e dor de tine!

Lui Florentin, 7 februarie 1953- 25 mai 2000

Anunțuri