un om al sufletului meuÎn ultima perioadă am simțit nevoia unei izolări, a unei introspecții, pentru a-mi putea recăpăta energia și pentru a alege drumul potrivit. Mi-am dat întâlnire, la ceas de noapte, cu Oameni care mi-au marcat existența, deși au tranzitat-o grăbiți spre alte lumi, alte persoane, alte țări. În liniște și în întuneric, singură, la o vorbă cu sufletul meu, am reușit să regăsesc amintiri, iubiri și frumos. Acești Oameni, foarte puțini la număr, mi-au întins o mână atunci când eram la pământ și toți ceilalți treceau pe lângă mine fără să mă observe, ba, uneori, mai și călcau în picioare sentimentele, nevoile mele. M-au ridicat și m-au încurajat, m-au iubit în felul lor, în sensul cel mai pur al cuvântului, mi-au dat putere, apoi au plecat. Nu m-am împăcat nici astăzi cu aceste pierderi, învăț doar să trăiesc în absența lor, dar să le dedic mereu câte ceva. Printre ei se numără părinții mei. Și nu doar ei. Undeva, în lume, există persoane care m-au făcut să privesc altfel viața, să îmi doresc să trăiesc cu folos, să las ceva în urma mea, nu doar o căsnicie și doi copii. Lor le dedic această postare.

             Oamenii aceștia m-au învățat…

… că viața merită trăită chiar și atunci când crezi că nu mai există nimic în sufletul tău. Când el este gol, vid, când simți că nu poți muri și nici trăi. Când nu îți mai place nimic în jur, nici măcar ea, viața, cea care te motiva suficient de tare cândva.

… să zâmbesc la o glumă, deși mai mereu ochii mei erau plini de lacrimi. Să uit pentru o secundă cine sunt, ce fac, unde mă aflu, să pun lacăt gândurilor mele și să gândesc cu sufletul. Să închid ochii, să respir, să las o rază de soare sau lună să îmi lumineze fața dincolo de ochelarii sub care mă ascund mereu. Să apreciez o floare, să dau valoare unui vers și însuflețire unui rând de cuvinte.

… să nu mai spun mereu că vreau să plec de aici de tânără, ci să încerc să trăiesc mereu clipa, să o fac mai frumoasă, indiferent unde și cu cine sunt. Căci, nu-i așa, frumusețea și iubirea nu fug nicăieri! Ele sunt în noi și de noi depind în primul rând.

… să fiu mai bună, să nu mai fiu atât de mândră și să nu mai judec pe nimeni: bogat, sărac, urât, frumos, rău sau bun, deștept sau nu, fidel sau infidel, fericit sau nefericit, realist sau idealist, dur sau bland. Să mă întreb întotdeauna ce aș face dacă aș fi în locul acelora. Așa s-a născut o mare parte a romanului meu.

... să respect alegerile fiecăruia, chiar dacă nu îmi plac, nu mă mulțumesc, mă dezavantajează sau mă fac să sufăr. Nu spun că nu știam aceste lucruri… le știam. Dar nu le apreciam la adevărata lor valoare, nu le luam în calcul întotdeauna, forțam nota mereu cu oamenii dragi.

… să iubesc. Da. Până la ei, nu știusem să iubesc. Ceea ce am crezut eu a fi iubire cu siguranță nu fusese decât o acerbă dorință de a avea o familie cu orice preț, chiar și cu nefericirea mea sau a celor din jur. O posesiune cu care mă identificam în căutarea copilului interior căruia îi lipsise familia…

… să îl las pe a avea și să îl învăț pe a fi. A fi iubită, prețuită, a mă simți bine atunci când dăruiesc liniște și libertate omului de alături, atunci când spun o vorbă frumoasă celor din jurul meu, când copiii mei fac fapte bune urmând exemplul meu. Atunci când mă gândesc că, indiferent ce valori materiale aș pierde, nu am să pierd niciodată iubirea dăruită de oamenii aceștia. Cu ei mi-am dat întâlnire târziu, într-un ceas de noapte, la o vorbă cu sufletul meu…

Oamenilor sufletului meu – mulțumesc!

La mulți ani!

Anunțuri