pierdut doi, regasit unulPriveam pe fereastră și sufletul mi-era frânt în două. Soare, frumos, glasuri de copii, vară. Lumea se vedea altfel de la etajul 1. Eram liberi amândoi în acea zi.

Soțul meu a pus pachetul cu care se întorsese de câteva minute pe măsuța din sufrageria- dormitor- birou din mica garsonieră confort trei, de 20 mp, dintr-un loc uitat de lume al unui cartier bucureștean. Ochii mei erau plini de lacrimi. Știa că nu avem bani, dar îl adusese. Eu și copiii, băieții noștri de 6 ani și 10 ani, ne-am cuibărit pe jos, lângă măsuța de-o șchioapă, uitându-ne la el, neîndrăznind să desfacem hârtia.

Te rog, nu plânge! Nu a costat mult! E ziua ta, e o vârstă rotundă… E simbolic, dar îți va plăcea.

Te-am rugat să nu îmi iei nimic. Fiecare bănuț contează. Chiria și toate celelalte…

Uite, hai să depășim. E ceva ce îți dorești.

Nu știam dacă să râd sau să plâng… Ce putea fi atât de dorit și să încapă într-un pachet din hârtie?! R. s-a îndreptat spre casetofon și a pus o melodie. Noi, toți trei, îl priveam și nu prea reușeam să înțelegem ce vrea să facă, ce vrea să ne transmită.

Hai, tati, hai, vrem să mâncăm! a spus cu glăsciorul lui de copilaș fiul meu cel mare.

Da, tati, vrem! a întărit și cel mic.

Caut în memorie. Nu, nu caut cuvintele, le țin minte poate prea bine. Caut senzația, sentimentele, emoțiile de atunci. Figura lui, figura mea, chipurile copiilor mei, atmosfera de atunci, pătratul perfect al camerei și al familiei mele. Așa consideram. Un pătrat, cu câte unul dintre noi în fiecare colț, păstrând un echilibru perfect al distanțelor și apropierilor, o perfecțiune formată din două triunghiuri dreptunghice lipite în care teoreme pitagoreice ale iubirii dau mereu același rezultat, indiferent cum reunești și-mparți catete și ipotenuze.

„Nothing gonna change my love for you!” a început să se audă, timid, din boxele ample ale casetofonului.

Hai, zâmbește, iubire, va fi bine! mi-a spus soțul meu, invitându-mă la dans.

Ușor, ușor, un zâmbet a început să răzbată printre norii lacrimilor… Așa îmi spunea R. Că atunci când unul dintre noi, cei trei ai lui, plânge, intră soarele în nori. M-am lăsat purtată de dans și mi-am amintit când îmi dedicase melodia, în urmă cu ceva ani, la nunta noastră. În minte aveam amalgam de amintiri și gânduri, de la ce repede a trecut timpul până la uite cât au crescut copiii și te iubesc la fel, omule! Copiii ni s-au strecurat printre picioare, nerăbdători să ne îmbrățișeze și pe rând, și împreună. Ne-am lăsat în jos, la nivelul lor și ne-am strâns în brațe toți patru. Soarele invadase cămăruța. Apoi, R. s-a îndreptat spre pachet și mi l-a pus în brațe. L-am luat, bănuiam că era ceva dulce.

De atunci și până astăzi rămâne cel mai frumos cadou, cel mai de suflet. Un gest cu o simbolistică aparte, de la inimă la inimă, de la iubit la iubită. Visul meu de-o viață, de 30 de ani, vârsta pe care o împlineam pe-atunci, era să am familia mea la căsuța mea. R. ne adusese prăjituri sub formă de… căsuță.

Știi, într-o zi, nu știu când, vom repeta acest lucru la căsuța noastră, a noastră, mi-a promis el, atunci. Te iubesc! La mulți ani!

Prăjituri sub formă de căsuță nu am mai găsit vreodată. Iar anii au trecut. 11 la număr. Și în casa noastră, a noastră, am mai sărbătorit zile de naștere. Și alt soi de prăjituri ne-au mai trecut pragul, puse pe o masă ceva mai mare, în vreme ce copiii ne-au întrecut la înălțime, adevărați bărbați. Uneori a mai răsunat melodia în casă, dar din ce în ce mai puțin. La fel și în sufletele noastre. Fiindcă ne-am pierdut doi, ne-am regăsit unul… câte unul și tot mai puțin într-unul. Într-o casă mare, din ce în ce mai străini. Poate mai puțin motivați, poate fără scopuri comune… uniți de amintiri. Și, uneori, mai caut în suflet și în memorie o amintire legată de o zi, o oră sau un minut de răsfăț, în care m-am simțit alintată de un gest sau de un gust fără seamăn pe lume. Atunci… v-am povestit, când… priveam pe fereastră și sufletul mi-era frânt în două. Soare, frumos, glasuri de copii, vară. Lumea se vedea altfel de la etajul 1. Eram liberi amândoi în acea zi. Nothing gonna change my love for you… indiferent unde vom fi… pierduți doi și regăsiți unul… câte unul și tot mai puțin într-unul.

Ție, R.

Articol înscris în concursul „Clipe dulci de răsfăț”

UPDATE: Articolul de mai sus, care este real până în cel mai mic detaliu, mi-a adus locul I în concursul de care vă vorbeam. Îl veți regăsi publicat în ediția de septembrie a revistei „Tango – Marea Dragoste”. Mulțumesc!

Anunțuri