Bine v-am găsit la rubrica nouă denumită „Oameni ai sufletului meu”. Aici veți găsi oameni care, într-un fel sau altul, mi-au modelat sufletul, chiar dacă au trecut razant prin viața mea ori mai sunt doar în amintiri. Oameni care, prin structura lor sufletească, prin iubirea, încrederea, prietenia pe care mi le-au dăruit și alegerile pe care le-au făcut m-au schimbat. Femei sau bărbați, prieteni sau străini, colegi sau rude, care au putut să mă însoțească o perioadă de drum, mai mică sau mai mare,  și care nu au pregetat a-mi lăsa fie dor, fie iubire, fie poveștile lor, fie lecțiile mele.

EU sunt un amalgam al amintirilor tuturor oamenilor sufletului meu. Lor le dedic această rubrică alături de iubirea mea, oriunde vor fi fost, oriunde sunt și oriunde vor fi.

TU ești un amalgam între firav și puternic, între încăpățânare și maleabilitate, condimentate cu altruism și bunăvoință, respect și bun-simț, zâmbet larg și tristeți ascunse. Mică la stat, dar mare la sfat, omniprezentă, dar uneori cu capul în nori (ne asemănăm 😛 ), dornică de a da și a primi iubire (mai știm pe cineva, sic!)… Un amestec între grațioasa Audrey Hepburn și ingenua Olivia de Havilland. Tu ești Raluca Gabriela Cincu, om de litere, blogger, voluntar, colega mea, prietena mea. Omul care a fost alături de mine și de Filip 🙂

FILIP … este, cine este? Toată lumea mă întreabă acest lucru. Să descriu acest personaj ivit din imaginația mea. Arogant, dar sensibil, șarmant și masculin, e timid, dar se tratează, ochi pătrunzători, suflet ascuns de frica suferinței. Nu ne interesează dacă este sau nu într-o relație (iubirea nu ține cont de certificate), nici ce vârstă fizică are (vârsta inimii contează), nici unde stă (la mine în minte imaginat și într-o carte creat), nici nu știm unde va fi mâine… Știm doar că EU, TU și FILIP vom face parte mereu dintr-un TRIO formidabil!

Dar să trecem la fapte. Pentru că pe mine mă știți, pe Filip l-ați „citit” deja, astăzi vreau să vă fac cunoștință cu… ea. Cu Raluca! Iată!

raluca gabriela cincu

Cincu. Raluca Gabriela Cincu.

Eu: Prezintă-te prin 5 calităţi şi 5 defecte.
Tu: Bună ziua, dragii mei! V-am salutat, deci sunt politicoasă. Cea de-a doua însuşire bună ar fi altruismul. Fac voluntariat de ani buni şi continuă să-mi placă. Sunt muncitoare. Am adunat în cartea de muncă peste doisprezece ani de activitate şi mă mândresc cu faptul că întreţin singură o casă. Sunt spontană şi mă descurc cel mai bine în condiţii de stres. Mi se mai spune şi „vidanjă”, pentru că am un stil aparte de a scoate lumea din celebrul desert turcesc, care se consumă cu apă rece. De aceea, este indicat să apelezi la ajutorul meu dacă ai nevoie de ceva „ieri sau alaltăieri”, nu peste două săptămâni. Ultima ar fi simţul umorului. Recunosc faptul că, în ultimele luni, a pierdut din intensitate, dar încă pot destinde atmosfera. Defecte n-am. Bine, am…Vorbesc mult şi neîntrebată, nu prea am încredere în oameni, sunt imprudentă cand vine vorba despre propria persoană, deci acţionez fără să mă gândesc la faptul că-mi fac rău, sunt foarte exigentă.

Filip: Zuza, Oița. Iar?! Da, ea m-a prezentat la lansare. Și într-un articol zicea că sunt bune coincidențele. Ia să vedem ce mai zice acum!

Eu: Care este motivația ta în viață?
Tu: Să obţin ce-mi propun. Metaforic vorbind, am cheia succesului, dar trebuie să găsesc uşa.

Filip: Hahaha! E glumeață, no? Așa-i că vă place? Auzi răspuns! Seamănă cu concluzia la care am ajuns eu în povestea mea. „Dacă ţi-e dat să fii cu cineva, eşti… mai devreme sau mai târziu. Dincolo de conştiinţă, de morală, de distanţă, de probleme, de piedici… dacă ţi-este sortit cineva, ţi-este sortit şi îl vei avea.” Adică obții ce-ți propui?

Eu: Numeşte un om care ţi-a marcat existenţa. Cum?
Tu: Tata. El a fost cel de la care… De ce vorbesc la trecut? El este cel de la care am moştenit altruismul. Ştiu, pentru unii e o prostie. E mai bine să fii interesat doar de tine însuţi. Ghici ce? O să rămâi singur.

Filip: Mama. Creatoarea mea. Iubita mea. Adică sunt mai mulți?!

De la stânga la dreapta: mama, tata, nașa de botez a Ralucăi, Raluca, nașul de botez :) (foto: arhiva personală)

De la stânga la dreapta: mama, tata, nașa de botez a Ralucăi, Raluca, nașul de botez 🙂 (foto: arhiva personală)

Eu: De ce Litere? De ce blog? De ce România?
Tu: Litere? Deoarece… click. Blogul (Românii știu românește -n.n.) a fost creat în momentul în care mi-am dat seama că, spre deosebire de Creangă, eu nu prind curaj atunci când sunt/ văd proşti în jurul meu, ci mă sperii. De ce România? Pentru că avem un pământ binecuvântat, fertil, bogat, pentru că aici ştim să trăim, chiar dacă alţii ne-au vrut moartea, pentru că ne ridicăm de foarte jos, chiar dacă avem ţărână în gură. Îmi iubesc şi-mi respect ţara, deşi unii cetăţeni mă dezamăgesc zilnic.

Filip: 1. Printre cuvinte mă găsiți, cartea de-o citiți. 2. Nu e valabil. 3. Că Raluca zice bine. Zi-le, domnu΄Geo!

Eu: Defineşte iubirea.
Tu: Iubire = fericire.

Filip: Parcă v-am mai zis cândva. Dar vă repet: „Iubirea dincolo de frumusețe fizică, putere, vivacitate, bani, averi, aspecte materiale. Capacitatea de a te dedica atâția ani unei iubiri imposibile în ciuda tuturor piedicilor. Puterea de a vedea dincolo de aparențe și a încerca să găsești sufletul, de a trece peste defecte și a observa calitățile. Voința de a lupta cu sentimente, emoții pentru a nu răni pe nimeni, credința că într-o bună zi… îți vei putea lua iubita de mână și vei merge cu ea în lume, dincolo de prejudecăți, de implicații, de răutăți, de societate și cutumele ei.”

Eu: Ce reprezintă pentru tine conceptul de căsnicie?
Tu: Căsnicia este un parteneriat. Partenerii pot fi diferiţi, iar decizia de a face pasul cel mare în asta constă: hotărârea de a pune diferenţele la încercare. Dar şi diferenţele astea au o limită. Dacă lui îi place usturoiul şi ei nu, mai treacă-meargă. Dacă ea vrea să poarte rochia de mireasă şi să aibă rudele şi prietenii aproape în ziua nunţii, iar lui nu-i surâde ideea, pentru ca s-a mai fript în trecut, înseamnă ca nu sunt sortiţi să fie împreună. Cineva îmi spunea că în căsnicie nu trebuie să faci compromisuri. Nu pot decât să-i urez succes în a fi fericit lângă o persoană care susţine acelaşi lucru.

Filip: Un drum în doi pe care e bine să știi cât îl ții. Dacă e prea anevoios, obosești trăgând de celălalt. Dacă e prea lin, nu are farmec. Poate fi sau nu bătătorit de alții/ altele înainte. Dar dacă știi să  te bucuri de frumusețea peisajului, amintirile sunt superbe, iar rezultatul: final destination!

Eu: Ce tabuuri crezi că marchează societatea românească și, implicit, existenţa ta aici?
Tu: Am impresia că tabuurile autohtone vizează, în primul rând, femeia. Şi nu de ieri, de alaltăieri. La noi, femeia nu are voie să intre în biserică după ce a născut (cică e spurcată), continuă să-şi mintă copiii că au venit pe lume aduşi de barză… Dincolo de tabuuri, femeia româncă nu are voie (mai) nimic: nu are voie să-şi exprime opiniile, nu are voie să depăşească pragul bucătăriei, nu are voie să critice, nu are voie să candideze la preşedinţie, nu are voie să conducă maşina, nu are voie să se îmbrace cum doreşte, nu are voie să nască fete, nu are voie să pună punct unei relaţii care nu o face fericită. Bărbatul are voie, dom’le! Are voie să înjure, să se scarpine unde şi când îl mănâncă, să țipe, să ameninţe, să lovească, să-şi facă partenera de râs, să mănânce ca purcelul, să conducă imprudent sau băut (da’ parchează din prima, nu ca proasta aia care face zece manevre), să jignească, să nu aducă bani în casă, să nu-şi respecte promisiunile, să intre în altar, să devină preot, să-şi înşele partenera, să-şi lase copiii de izbelişte. O să spună lumea că sunt feministă. Nu sunt. Cred că bărbatul are voie să-i fie superior femeii din toate punctele de vedere, să fie manierat, să câştige suficient (un bărbat deştept nu va fi niciodată sărac), să fie grijuliu, să ofere flori etc.

Filip: Mai pot să zic ceva de eaaaa?! E părerea ei! Dar eu sunt bărbat! Sic-sic!

Eu: Crezi că ai putea să te căsătoreşti cu un bărbat de altă rasă/ naționalitate/ religie şi să trăieşti în altă țară?
Tu: Ce zuză eşti! 🙂 Noi două (de fapt, suntem trei) ştim de ce mă întrebi asta. Dacă e scris în stele, mă pot împotrivi? Lăsând gluma la o parte, am ajuns la vârsta şi în situaţia în care consider că viaţa e o provocare. Acum vreo zece ani, am fost cerută în căsătorie (după două zile) de un iranian. Stătea în faţa uşii de la secretariatul facultăţii şi voia să se înscrie la cursul de Literatura universală. Se uita încurcat la fişele de înscriere şi nu îndrăznea să ceară ajutorul domnişoarelor care aşteptau să le vină rândul în biroul secretarei (studentele de la Litere din perioada aceea erau nişte „bibilouri”, nu ştiu cum sunt acum). Eu l-am ajutat. Mi-a mulţumit şi m-a invitat la Spring Time-ul de la Universitate. Am acceptat. M-a invitat şi a doua zi. Am acceptat. A treia zi, m-a cerut de nevastă. Am izbucnit în râs şi cu greu m-am oprit. N-am acceptat. Ajungem iar la tabuurile societății româneşti. Conservatorii te-ar întreba: „Ce, nu poţi întâlni dragostea la doi paşi de tine? De ce trebuie s-o cauţi atât de departe? Cum să renunţi la religia ta? S-au terminat bărbaţii români? ”- „Ce cauţi, mă, în munţii noştri?” (Ilarion Ciobanu). Mai demult, am fost cerută în căsătorie de un conaţional. Am acceptat. Omu’ m-a cerut, n-a fost suficient? Aaa, trebuia să mă şi ia de nevastă? Am prieteni străini: turci, kurzi, vietnamezi, muntenegreni, tătari, armeni. Turcii sunt manieraţi, îşi aleg cu inima soţia şi sunt devotaţi familiei, bărbaţii kurzi tratează femeile cu respect şi gătesc nemaipomenit, vietnamezii sunt veseli, optimişti, se dau peste cap să te vadă zâmbind, nu sunt ranchiunoşi (prietenii mei urmăreau filme americane şi postul MTV fără nicio problemă), armenii au un temperament asemănător cu al nostru, dar nu-şi spală niciodată rufele în public, tătarii nu aduc atingere, prin credinţa lor, celorlalţi (ei cred că religia, de orice fel ar fi, îi învaţă pe oameni să se ajute reciproc), iar muntenegrenii nu mai au nevoie de nicio prezentare. Acum stau şi mă întreb: locul meu o fi acela unde m-am născut sau cel pe care mi l-a propus Divinitatea la naştere?

Filip: Cine, femeie, cine să te ia de nevastă, întreba unul odată, când vorbești așa de mult, ești independentă, te întreții singură, te aperi tot la fel, știi să pui punctul pe I și pe alții la punct?! Nu știai că unii dintre noi fugim de așa ceva? P.S.- m-am conversat cu Raluca, că doar nu mă întrebai pe mine cu ce bărbat mă mărit!!!

Ralu și Suleyman Magnificul

Ralu și Suleyman Magnificul


Eu: Crezi că îţi stă mai bine în postura de scriitor sau de promoter al unuia?
Tu: Ce încerci să faci? Îmi dai peste nas, pentru că susţin că tu eşti scriitor, nu autor? Vrei să ne batem? Zi, că ne batem! Cum? Uite-așa, click! Autor sunt eu, draga mea. De fapt, sunt redactor. Tu scrii din şi pentru suflet. Eu dau cu agramaţii de pământ. Feedback pozitiv am primit şi de colo, şi de colo. Sunt apreciată şi în postura de „aia cu gramatica”, şi în cea de promoter al talentelor româneşti şi al lucrurilor bine făcute în ţara asta. Deci sunt mişto oricum. Cumpăraţi şi citiţi romanul „Te iubesc, Filip!”! Nu-l veţi mai lăsa din mână şi veţi afla raspunsul la (deja) celebra întrebare: „Cine-i Filip, soro?”.

Filip: Sunt eu! Aici!

Eu:  Un cuvânt care mă defineşte şi un rămas bun pentru cititorii noştri.
Tu: CURÁJ s.n. Forța morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile și neajunsurile de orice fel; îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor; tărie de caracter, temeritate, bărbăție. ♢ (Cu valoare de interjecție) Fii îndrăzneț, tare! nu te lăsa!; [Var.: (pop.) coráj s.n.] – Din fr. courage. (DEX ’98).
Vă pup, pa!

Filip: IUBIRE s.f. Forța de a depăși toate piedicile, prejudecățile, principiile pentru a fi cu omul iubit; dragoste,  afecțiune, amor. ♢ (Cu valoare de interjecție) A, mor! [(pop.) amoreză s.f.] – din fr. amoureuse (aka „Te iubesc, Filip!”, eLiteratura, 2014).  Pe mine știți unde mă găsiți. Vă pup, pa-pa!

Acesta a fost un interviu în tandem între Raluca, personaj real cu multă imaginație, și Filip, personaj fictiv cu trimitere în realitate. Orice asemănare cu personaje… nu, asta nu mai merge. Închei cu un citat, nu înainte de a vă invita să o cunoașteți pe Raluca și să îi citiți blogul: „Există doar două moduri în care poți să trăiești. Unul este ca și cum nimic nu ar fi un miracol. Celălalt este ca și cum totul ar fi miraculos.” (Albert Einstein). Noi am ales! Voi?

Anunțuri