ea, ipocrizia


Remarc în tăcerea sufletului meu, în ultima perioadă, cum noi, unii dintre noi, suntem vânători aprigi atunci când e vorba despre greșelile, abaterile, concepțiile, dragostea, sexul, în general viața altora. Aceea care este oarecum atipică, iese din tiparele comportamentale și societale în care, fără discriminare, noi considerăm că ar trebui să ne încadrăm cu toții. Cum excelăm la a diseca, judeca, eticheta viața celorlalți și a bârfi, sfătui, oferi soluții fără să ni le ceară cineva. Cum facem noi acest lucru fără a cunoaște în amănunt trăirile, conjuncturile, iubirile, viața celor pe care îi punem la zid! Cine ne dă acest drept? Cine deține adevărul suprem? Cine poate judeca cu precizie o situație fără a fi trecut prin ea? Cum poți da o soluție, un sfat atunci când ești mânat doar de părerea uneia dintre părți, de o prejudecată, de principii de care ții cu dinții, fie că sunt bune, fie că sunt rele. Dar ce naiba, doar ieși în față și afirmi: sunt moral, spiritual, principial, loial, pot judeca, afirma, lovi! Cum suntem cei mai buni cunoscători ai vieții și relațiilor altora, în timp ce în a noastră gunoiul zace sub preș înghesuit, iubirea fuse și se duse, dar o clamăm mereu în piața publică, iar moralitatea cică e la ea acasă în timp ce înșelăm pe toate părțile, mai ales emoțional. Eu zic că a plecat și joacă în deplasare.


            Da. Mă roade acest lucru și mă rod multe altele. Cum ar fi:

  1. Perioada de un an de doliu după partener stabilită de nu mă interesează cine. Dacă nu o respecți, pfff, cât de puțin l-ai iubit pe soț/ iubit! Serios? Așa se cuantifică iubirea? În perioada de stat îmbrăcată în negru sau câte găleți de lacrimi ai vărsat la mormânt și de câte ori ai leșinat? Câte flori i-ai plantat la cimitir și câte pomeni i-ai făcut? Cât machiaj ai pe față când ieși din bloc, dacă porți sau nu basma, cine te aduce acasă, de ce îți refaci viața mai rapid decât vor unii? Evident, Radio-Șanțul e la el acasă în orice cătun din România. Ar trebui să știți niște lucruri: fiecare dintre noi are propria lui viață. Nu i-o închini nimănui înaintea ta. Poți doar să îl respecți pe celălalt pentru cine a fost în viața ta, să îl iubești și prețuiești, să ți-l amintești. Să îți înțelegi, accepți și trăiești durerea, suferința, regretul, dorul, doliul emoțional conform cu echilibrul tău psiho-emoțional și nu adaptat cerințelor/ bârfelor/ gurii lumii. Pentru că așa zice lumea… nu trebuie să existe. Nu îți uita partenerul niciodată, dar mai ales nu uita că viața merge înainte. Trăiește-o cum vrei tu, nu cum vor alții. Iar noi, ceilalți, judecătorii, să ne vedem de treburile noastre, să mai punem și osul la treabă, că avem cam mult timp la dispoziție bârfind viața altuia.
  2. Statul pe loc în relații în care nimic nu se mai întâmplă (doar pentru că am acasă menajera soția/ cardul bancar bărbatul), uniți de un copil-doi și ceva ani, dar lipsiți de evoluție și dezvoltare în doi (ba aș putea spune chiar involuție), iar iubirea e doar o amintire. De ce? Pentru că ne temem să explorăm necunoscutul, fiindcă ne limităm singuri, ne întrebăm ce vor spune lumea, vecinii, prietenii, ne e frică de împărțit (până și grupurile comune de prieteni se pot divide în asemenea situații, wow, cu cine mai beau eu?!). Pentru că mai reparăm un șurub pe ici pe colo la o relație care scârțâie îngrozitor, devotați unui trecut ce nu se mai întoarce, irosind timpul vieții proprii într-un prezent ce stă pe loc și un viitor mort deja. Pentru că opunem rezistență la schimbare și ne e groaznic de teamă să ne apropiem de altcineva. (Poate, cine știe, iubirea mușcă și turbăm! Mai bine ne protejăm cu vaccin anti-relațional.) Pentru că suntem așa de implicați în căsnicii așa-zis tradiționale, cu rol bine definit (femeia cu casa, bărbatul cu banii, duminica la biserică, ah, ce morali suntem și ce familie perfectă avem!), timp în care, mental, femeia visează la Alfonso din telenovelă sau colegul ăl mai tânăr de la muncă, iar bărbatul la la femme fatale (vecina aia cu care nu ți-ar fi rușine să ieși pe stradă). Dar suntem morali, familie perfectă, încadrată în societate. Și nu, nu suntem deloc ipocriți când bârfim femeile/ bărbații care se pot desprinde din relații disfuncționale în ciuda gurii lumii (doar am renunțat să mai visăm la liberarea din penitența pe viață). Suntem primii care dăm cu piatra, făr΄ de prihană, că doar nu am păcătuit (decât cu gândul, mama lui de gând). Ea, ipocrizia…
  3. Blamatul public al amantelor (teorie demodată îmi pare mie, cea cu spartul caselor). Ce spart al casei, oameni buni?! Un bărbat care înșeală are casa deja spartă, altfel cu certitudine nu s-ar fi întâmplat asta! E clar că lipsește ceva în relația lui/ în capul lui (iertat să-mi fie). Și nu mă interesează bărbatul care face acest lucru decât în măsura în care amăgește, impactând din imaturitate emoțională viața a două femei. Aici mă deranjează la maximum un lucru: dumnealui, masculul/ bărbatul alfa, poate avea un harem, căci este doar curvar. Adică ceva bun: poate, are, e șmecher, e ΄șto . Nu același lucru putem spune despre ele, cele care fac la fel ca masculul/ bărbatul alfa. Adică femeia alfa, care caută calitatea, iar ca să aibă de unde alege încearcă mai mulți (pe rând, nu toți odată, ca să ne-nțelegem). Ce o fi greșit în asta, în așa fel încât să fii dată la Radio-Șanț în postura de curvă. Adică ceva rău, nașpa, prost: ai, da΄ să nu o dai. Poate-o duci în rai. Și femeile din Radio-Șanț ridică primele gurițele lor sărutate doar de bărbățelul lor (in)fidel și își tranșează din vorbe și priviri sora de gen feminin, în timp ce în sinea lor o invidiază. Ea, ipocrizia…
  4. A, și să nu uit! Orice femeie independentă, feminină, frumoasă, cu ceva carieră, chiar și căsătorită fiind, devine inamicul public numărul 1 al casnicelor tradiționale din Radio-Șanț, iar alta care-și permite să-și ia viața în mâini și divorțează/ se desparte este o panaramă care schimbă bărbații (bravo ei, cine caută are de unde alege), atentează la cei fideli (wow! dacă-s așa fideli, de ce v-o fi frică?!), proastă că l-a lăsat pe băiatul ăla bun (dacă era așa bun, de ce l-o fi lăsat?!). Radio-Șanțul lucrează: ai văzut cu cine era, cum se uita, când a venit, cum e îmbrăcată, a luat 3(0) de kile în plus, pffff, dezastruuu…

 Ea, ipocrizia… e una dintre cele mai bune prietene ale noastre și o îmbrăcăm zi de zi cu haine diferite, ba e moralitate, ba e principiu, ba e verbul a trebui. Eu cred că sunt mai morală atunci când acord sinceritate mie, omului meu, relației mele, iubirii mele, vieții mele, când accept că ceva nu mai merge și mă desprind dacă reparațiile sunt în zadar. Că principiile mele de viață sunt mai sănătoase dacă sunt adaptate mie, conjuncturilor, situațiilor proprii, construind și dezvoltând emoții, sentimente și realizări la fel de sănătoase, nebazate pe fals și minciună. Și să vă mai spun că pe a trebui l-am scos de ceva timp din vocabular atunci când vine vorba despre sufletul meu. Dacă îți bazezi relația și viața doar pe așa trebuie să nu te mire dacă într-o bună zi te vei trezi și vei constata că ai făcut cunoștință doar cu Ea. Ipocrizia…

Acum, dați cu piatra!

Fără vreun afront adus relațiilor și situațiilor de viață autentice! Respectul meu total pentru acestea!

Anunțuri