scrisoare catre sotul meu

Nu! Nu te mişca! Vreau să îmi întipăresc în minte trăsăturile tale de azi. Le știu de când eram adolescenți. Şi le observ cum se schimbă, zi de zi. Te cunosc de mai mult de jumătate din viața mea. Nu știu un alt bărbat pe care să-l fi iubit și pe care să-l cunosc de mai multă vreme.

Nu! Nu te mişca! Azi vreau să îmi aduc aminte…

… de cei cinci ani de început care au fost necesari ca să îmi devii cel mai bun prieten. Aceia în care învățam amândoi să iubim, dar fiecare pe altcineva. În care simțeam primele dezamăgiri în dragoste, pierdeam încredere și învățam confesiunea. A mea către tine și a ta către mine. Ore în șir de destăinuiri și filosofii pe teme relaționale. Promisiunea că cel care se va căsători primul îi va fi părinte spiritual celuilalt.

…. de momentul în care granița pe care îmi propusesem să nu o încalc niciodată, aceea a prieteniei pure dintre un băiat și o fată, a fost depășită. Aceea în care mi-am dat seama că nimic nu avea să mai fie ca înainte. Că săraca fată care nu se avea decât pe ea, tinerețea și inteligența, începea să fie iubită de băiatul chipeș și bănos din acel grup de prieteni în care se învârteau. Nu îndrăzneam nici o secundă să sper la mai mult. Mă gândeam că averea conta… dar averea eram eu.

… de dimineața în care, rătăcită și fugită de acasă, am poposit la o întâlnire cu tine. Aceea în care mi-ai deschis ușile casei și ale inimii. Fără prea multe cuvinte. De serile petrecute în oraș, în care pentru primele dăți în viața mea eram sub protecția unui bărbat. În care mă simțeam în siguranță în primul rând financiar, apoi al încrederii în celălalt. Al iubirii pe care ți-o purtam de atâta timp ca prieten și care se transforma într-o chimie cu fluturi în stomac și dorința de a fi parte din tine, iar tu… din mine.

… de noaptea în care m-ai trezit și m-ai întrebat subit dacă vreau să îți devin soție. De fracțiunea de secundă în care nu știam dacă e o glumă sau un vis din care mă voi trezi a doua zi, cu aripi de speranță frânte. Iar faptul că tăcerea s-a prelungit apoi m-a făcut să cred că da, era o glumă sau, poate, doar un vis. Însă tu, tăcut, responsabil, harnic, te pregăteai…

… de ziua în care amândoi, de mână, am intrat, timizi, pe poarta Casei de Căsătorii, solicitând programarea cununiei noastre civile. Numele după căsătorie al soției… Bălan. O amintire lăsată în oracolul meu de clasa a VIII-a: „R. Bălan mă numesc, aici locuiesc și pe tine te iubesc!” Și, da, tacit mă iubeai, dar eu nu înțelegeam limbajul tău pe-atunci. Apoi, plini de fericire am poposit pe terasa Robert pentru a sărbători în doi planificarea unui drum. Acel drum început tot în doi, într-o zi de noiembrie, continuat în trei, odată cu primul copil născut în același noiembrie, și în patru, odată cu al doilea copil, ivit pe lume… da, tot în această lună.

… de seara cununiei noastre, în care am știut că, orice s-ar întâmpla cu noi, vom fi unul pentru altul, chiar și la celălalt capăt al lumii. De alte dimineți, zile, seri sau nopți în care am plâns unul în brațele celuilalt, ne-am iubit cu patimă, am făcut planuri, am privit cerul, am urât, am urlat în noi, am făcut un pact contra celor ce ne împiedicau să trăim cum am fi vrut, am renunțat la el, am adormit supărați, certați, obosiți și apoi ne-am trezit din coșmaruri căutându-l pe celălalt să creăm visuri frumoase împreună.

… de un (ano)timp în care ne-am pierdut unul pe celălalt, în fuga după carieră, stabilitate și siguranță, uitând de existența unui cuplu, de masculin și feminin, de (inter)acțiune, de dorințe și visuri, plăceri sau nevoi, rugăminți și renunțări. De un început al unui sfârșit și sfârșit al unui început. De o zi în care am făcut cunoștință cu mine, privind în oglinda sufletului, unde am găsit un gol pe care nu aveam cu ce să-l umplu. De alta în care te-am privit pe tine pentru prima oară ca pe un străin. Și de a treia în care mi-am dat seama că în înstrăinarea de celălalt ne-am întors la noi înșine. Ne-am redescoperit, fiecare în parte.

Nu! Nu te mişca! Vreau să îmi întipăresc în minte trăsăturile tale de azi. Le știu de când eram adolescenți. Şi le observ cum se schimbă, zi de zi. Nu! Nu te mișca! Azi vreau să îmi aduc aminte… Îmi amintesc de o secundă în care am pus PUNCT! ȘI-am luat-o DE LA CAPĂT.

Ție, R., cu dragoste! Îți mulțumesc!

Un pios omagiu adus părinţilor mei, Dana Liliana şi Florentin, socrului meu, Florea, celei mai bune prietene, Silvia Roşu (dispăruţi crunt şi prematur dintre noi) şi bunicilor noştri. Mulţumiri tuturor celor care, ȋntr-un fel sau altul, au adus contribuţie, voluntar sau involuntar, la sudarea cuplului şi familiei noastre. Dar mai ales iubirii. Cea care, renăscând, ne-a fost liant şi muză.

Anunțuri