Nu e un fapt ascuns acela că mă sensibilizează puternic persoanele cu dizabilități (nu îmi place denumirea, dar sunt nevoită să o folosesc). Am urmat o facultate de asistență socială, iar părinții mei au avut amândoi dizabilități locomotorii. Am lucrat vreme de aproape șase ani, de la 18 ani, într-o fabrică dedicată oamenilor cu diferite afecțiuni mai mult sau mai puțin vizibile, însoțindu-mi și mama pentru întrajutorare. În acea fabrică am poposit de când eram de-o șchioapă, prin clasele primare, dormind pe paleți și cărucioare de marfă, pe cartoane, înconjurată de dragostea acestor oameni. Am apreciat mereu sufletul și intelectul unui om, capacitățile lui de adaptare la o lume nu tocmai primitoare, frumusețea sa interioară și felul în care îi schimbă pe cei din jur. Încă din copilărie am învățat că o persoană bolnavă nu este nici anormală, nici urâtă. Că poate fi chiar mai frumoasă sufletește decât mine, decât tine sau decât el. Că sfidează legile firii și ale vieții mai mult decât oricine altcineva. Că nu cucerește lumea prin fizicul său, ci prin voința sa. Că necesită mai multă atenție și grijă, dar cât de frumos știe să-ți răsplătească eforturile, iubirea! Că poate fi un om genial, cum e Stephen Hawking, fizician și cosmolog, profesor universitar, considerat unul dintre cei mai inteligenți oameni din lume, deși suferă de scleroză laterală amiotrofică. Că poate inventa sau inova ceva, ca Temple Grandin, una dintre cele mai influente o sută de persoane din lume, scriitoare, profesor, inventator, suferindă de autism. Că poate învinge moartea și deveni un mare speaker motivațional, ca Nick Vujicic, deși nu are mâini și nici picioare (tetra-amelia). Că nu a putut ține lingurița în mână, suferind de scleroză în plăci, dar cu penelul a trasat linii perfect drepte, ca tatăl meu, Florentin Petrofpictor, care mă privește acum din cer. Sau că ar putea scrie un roman, deși suferă de paralizie cerebrală, așa cum este Ramona. Ramona Lengyel. Autoarea romanului „Stars Dance”. Toți aceștia au demonstrat, fiecare în parte, la o scară mai mică sau mai mare, că s-au luptat cu imposibilul, au sfidat logica, nu s-au considerat victime ale sorții și au mers mai departe… spre întâlnirea cu menirea lor. Cu pasiunea lor. Cu destinul lor! Ei și-au dus visurile și idealurile spre stele și au dansat cu ele.

ramona lengyel

„Stars Dance” (Ramona Lengyel)

 Pe Ramona am întâlnit-o zice-se întâmplător, la prima vedere. Dar cum nimic nu este întâmplător… Ne-am ciocnit comentariile pe Facebook, unite de aceeași pasiune, scrisul. Ea își prezenta romanul. Eu mi-am permis să spun câte ceva despre al meu și să îi ofer ajutorul cu ceva idei de lansare. Apoi am aflat povestea ei. Așa cum nu mi-aș fi imaginat-o. De aceea azi aduc în fața dvs. o lecție. De viață, de umanitate, de iubire maternă, de voință. De never give up (nu renunța niciodată!).

Ramona, îți mulțumesc! Nu te cunosc personal, dar simt că te prețuiesc deja.

  1. Cine este Ramona în interiorul ei, cum ar vrea ea să fie percepută de cineva care o vede prima oară?

   Ramona este o fire romantică, veselă, sensibilă, care iubeşte tot ce e frumos în jurul ei. Îmi place să comunic cu cei din jurul meu despre pasiunile mele. Mă scol în fiecare dimineață zâmbind şi mă culc la fel seara.

  1. Spune-ne câte ceva despre povestea ta de viață.
ramona lengyel

Împreună cu mama ei, la gala SuperBlog 2014, vila Alpin, Straja (foto arhiva personală a familiei Lengyel)

    Dumnezeu a dorit ca eu să am probleme de sănătate chiar imediat după naştere, dar mi-a lăsat un lucru important neatins de boală. De mică am avut intelectul perfect şi datorită educaţiei primite în familie niciodată nu m-am considerat altfel decât ceilalţi din jurul meu. Am dorit foarte mult să învăţ să citesc şi să scriu. Mama a fost alături de mine şi s-a luptat cu sistemul să mă primească la şcoală normală. Aşa, şcoala a devenit tot ce aveam mai bun în viaţă deoarece era singurul meu lucru ce-l puteam face singură. Am muncit mult să fac faţă unui regim normal de învăţământ, am lăsat sănătatea pe locul doi ca prioritate în viaţa mea. Dorinţa mea cea mare era să dovedesc oamenilor că nu sunt acea persoană pe care o văd ei. Am fost tare fericită atunci când am luat examenele naționale sau bacalaureatul și le-am produs un șoc puternic multor profesori. Când m-am hotărât să fac facultatea de litere, eram convinsă că nu voi mai avea probleme cu mentalitatea profesorilor, că e alt nivel de învăţământ, dar m-am înşelat. Cel mai mare eşec din viaţa mea este nereuşita de la licenţă. Atunci a fost pentru prima oară când limitele bolii mele m-au doborât. Decanul a refuzat să-mi acorde timp suplimentar de scris la examene. Eu scriu încet şi obosesc repede. Nu am putut face faţă ritmului examenelor. Asta e, viaţa mea a continuat. Pasiunea mea pentru limba şi literatura română mi-a adus alte bucurii. Am devenit bloggeriţă, am început să fiu apreciată pentru informaţiile pe care le postez. Mi-am îndeplinit visul de a câştiga propriii mei bani făcând articole pentru diverse firme. Şi situaţia sănătăţii mele s-a schimbat în bine. Acum visez ca într-o zi să fiu total independentă, să ajung să merg şi pe stradă singură aşa cum am reuşit în casă cu ajutorul unei terapii ce se numeşte Conductive Education.

  1. Aproape toți dintre cei enumerați mai sus au avut alături, de-a lungul vieții, persoane care i-au iubit și ajutat. Care este persoana cea mai importantă din viața ta?
ramona lengyel

Ramona și mama sa (foto arhiva personală a familiei Lengyel)

    Mama mea a fost toată viaţa mea alături de mine. Datorită ei sunt persoana din prezent. Mama a muncit mult ca să mă pună pe picioare. Mi-a făcut milioane de ore de gimnastică lucrând numai noaptea pentru a sta ziua cu mine. A luptat mult să fiu primită la grădiniţă, la şcoală, la liceu. La facultate a înghiţit multe jigniri la adresa mea, care au rănit-o mult. Terapia pe care am început s-o fac în 2001 în Ungaria costă mult pentru nivelul nostru de trai. Mama a fost nevoită să ceară ajutorul peste tot. A umblat din firmă în firmă, din biserica în biserica, în tot oraşul Braşov. Pleca dimineaţa şi mai venea după 9-10 ore. De foarte multe ori venea plângând din cauza jignilor pe care le căpăta la firme. Mama e persoana care a crezut mereu în mine şi m-a susţinut în tot ceea ce fac, este fericită când eu realizez ceva.

  1. Care sunt prejudecățile de care te-ai lovit de cele mai multe ori?

   Lumea a crezut de când eram mică că am şi retard mintal din cauză că am probleme cu saliva, că vorbesc neclar sau că scriu urât şi uneori îmi scapă unele greşeli de exprimare din cauza oboselii. Uneori din cauza presiunilor la care am fost supusă am făcut greşeli şi imediat m-au etichetat unii drept proastă sau nu știu ce.

  1. Societatea noastră este pregătită pentru oamenii cu dizabilități? Ce crezi că ar putea regla aceste nereguli/ lipsuri?

    În ultimii ani s-au făcut unele progrese la nivelul copiilor, li se permite să meargă în şcoli normale, există mai multe terapii folositoare. Părinţii au acces la mai multe informaţii utile. Dar sunt o mulţime de lucruri care sunt în neregulă. Persoanele cu dizabilităţi ar avea o viaţă mai bună în ţară dacă s-ar schimba anumite lucruri simple. Toți terapeuții ce lucrează cu persoane cu dizabilităţi să facă cursuri de psihologie. E foarte important ca un terapeut să ştie ce simte pacientul, să-l înţeleagă emoţional. Dacă pacientul e puternic psihic, integrarea lui în societate va fi mult mai uşoară. Profesorii, pe lângă pedagogie, ar trebui sa studieze profilul unei persoane cu dizabilităţi, ce nevoi are aceasta. Cineva ce a studiat în Romania limbi străine nu a putut profesa în Suedia până când nu a mai studiat încă doi ani problemelor persoanelor cu dizabilităţi. Dacă şi la noi s-ar face aşa, profesorii ar putea trata elevii cu dizabilităţi la fel ca pe ceilalţi. Părinţii ce au astfel de copii ar trebui să fie obligaţi să meargă la psiholog. E important ca un părinte să aibă puterea necesară să lupte pentru copilul său. Sunt părinţi care sunt copleşiţi de durere şi abandonează lupta pentru vindecarea copilului lor. Dar şi noi, persoanele cu dizabilităţi, ar trebui să mergem la psiholog, să ne deschidem la suflet unei persoane care ştie să-ti dea un sfat util, să te ajute să gândeşti pozitiv, să scapi de complexe sau de izolare. Persoanele cu dizabilităţi ar trebui să înţeleagă că, dacă doresc ca lumea să le respecte, să realizeze ceva în viaţă, trebuie să lupte şi ele cu destinul lor, să le arate celor din jur că sunt capabile să facă ceva în viaţa lor. Mulţi aşteaptă o minune din cer sau să le cadă o comoară de undeva.

  1. Spune-ne câte ceva despre terapia pe care ai descoperit-o și care te-a ajutat.
ramona lengyel

Ramona și-a îndeplinit visul de a urca la cetatea Râșnov după câteva săptămâni de terapie și ajutorul unei familii din Germania (foto arhiva personală a familiei Lengyel)

   Terapia Conductive Education a fost înființată de un doctor ungur, Andras Peto, prin anii 1940- 1946. Tatăl meu e de origine maghiară şi, în anul 2000, bunica ne-a spus că a venit acasă, în comuna natală a lui tata, un băiat complet schimbat. Plecase grav bolnav şi venise după câţiva ani mergând singur. De atunci mama a dorit să ajungem şi noi la acest institut. Eu iniţial nici nu am vrut să aud de Ungaria, mă gândeam ce ar putea să-mi facă mai mult ungurii? Doctorii români spuneau că n-o să mai merg niciodată singură. Nici eu, nici mama nu ştiam limba maghiară şi asta era o problemă. După prima zi de tratament simţeam că sunt pe altă planetă, deoarece în sfârşit cineva îşi dădea interesul să afle ce nevoi am pentru a duce o viaţă normală. Şi fără să comunicăm verbal ne-am înţeles perfect, era pentru prima oară când un terapeut mă trata ca pe o persoană normală. Acolo mi s-a arătat ca orice problemă are o soluţie. Exerciţiile de gimnastică medicală sunt combinate cu terapii psiho-pedagogice din care pacientul reuşeşte să înţeleagă de ce trebuie exerciţiul ăla şi cum să-l facă cât mai relaxat. La institutul Peto am învățat că am multe opţiuni pentru a reuşi să fac un lucru. Aşa am învățat să mă ridic de pe pat sau de pe scaun singură, să stau singură în picioare, să devin independentă în casă, să scap de căruţ afară şi să mă pot plimba unde vreau în oraş, însoţită deocamdată. Cand am ajuns acolo am fost întrebată ce-mi doresc de la ei. Răspunsul meu a fost să pot merge singură la toaletă şi să pot bea apă atunci când doresc eu. Acum îmi doresc să devin independentă şi afară pe stradă şi nu sunt departe de asta. În fiecare săptămână merg la o fundaţie şi sunt fericită că mă descurc singură fără să fiu ajutată de nimeni.

  1. Cum ai dobândit încredere în tine în ciuda tuturor dificultăților și problemelor pe care le-ai întâmpinat în viața ta?
ramona lengyel

Nimic nu este imposibil! Ramona, cetatea Râșnov (2011, foto arhiva personală a familiei Lengyel)

   Sunt de părere că o persoană cu dizabilităţi dobândeşte încredere numai dacă are curajul să dea ochii cu greutăţile vieţii şi să le accepte aşa cum sunt. Eu am fost norocoasă să fiu în acest spirit, să nu fiu protejată extrem de mult. Mama m-a dus între copii sănătoşi, m-a lăsat singură la grădiniţă. Am văzut cum se comportă cu mine lumea de mică și am acceptat asta de atunci. Dar în acelaşi timp mi-am dorit mereu să dovedesc că şi eu pot să fac multe. Mama mi-a fost alături şi am câştigat multe bătălii. Încrederea a fost tot mai mare după fiecare mică reuşită. Dar nu pot sa nu mă gândesc ce se întâmpla cu mine dacă n-o întâlneam pe Liliana Jighira, învăţătoarea mea. Este poate singura persoană din afara familiei mele care mi-a arătat că nu se îndoieşte că pot să fac faţă unei şcoli normale. Cred că încrederea mea era alta dacă aveam o învățătoare care nu mă băga în seamă. Doamna Jighira m-a apărat mult în faţa profesorilor şi din cauza asta a avut şi ea de suferit.

  1. Definește OMUL.

   Omul este cea mai dezvoltată fiinţă din toate punctele de vedere, de pe această planetă, dar uneori nu se vede asta. Omul poate face diferenţa între rău şi bine, între dragoste şi ură. Are calităţile necesare să facă orice pe această planetă sau pe alte planete, dar are un duşman puternic care îl împiedică să facă ceea ce trebuie pentru el, pentru familia lui sau pentru această planetă. Acest duşman se numeşte banul. Banii îi otrăvesc pe oameni şi pun stăpânire pe viaţa lor. Asta duce la boli, la războaie, la dezastre. Omul e egoist, lacom, fără idealuri. Rar se întâmplă ca o persoană să nu se gândească la propriile interese, să se mai gândească şi la cei care au nevoie de ajutor.

  1. Ce este scrisul pentru tine? Spune-ne despre romanul tău, cum a fost scris, de unde poate fi achiziționat.

   Scrisul pentru mine este o mare pasiune care mă ajută să uit de tot ce e mai complicat în viaţa mea. Aşa a fost de când am început să scriu compuneri pentru şcoală. Am început să scriu romanul „Stars Dance” determinată de faptul că povestea imaginată de mine putea fi şi reală. Nu scriam romanul dacă nu aflam, întâmplător, că în viaţa reală e un caz asemănător cu povestea din mintea mea. Eu am vrut să transmit un mesaj prin acest roman. Oricine, dacă are talent la ceva, trebuie să lupte să reușească, să ajungă să facă performanţă. Bineînţeles că lupta nu e uşoară. Cere sacrificii, puțin noroc şi multă muncă. Dar când ajungi acolo sus, în vârful piramidei, să nu uiţi de unde ai plecat, că oricând se poate întâmpla ceva ce te poate doborî. Dacă se întâmplă acel ceva, trebuie să lupţi să revii pe linia de plutire fără să-ţi pese că nu mai eşti aceeaşi persoană şi lumea te-ar putea judeca, trebuie să-ţi continui viaţa aşa cum e ea. Pasiunea pentru ceea ce faci şi dragostea celor dragi pot să-ţi salveze viaţa. Asta am vrut să sugerez cu ajutorul romanului meu. Acum cititorii vor spune dacă am reuşit să transmit mesajul în carte sau nu. Cartea costă 20 de lei şi se poate cumpăra căutându-mă pe mine pe Facebook la adresa Lengyel Ramona sau pe e-mail: ramonalengyel@gmail.com.

  1. Un mesaj de-al tău și unul al mamei tale pentru cititorii mei

   Sper ca citind acest articol despre mine să vă schimbaţi părerea despre persoanele cu dizabilităţi. Dacă vă întâlniţi pe stradă cu o persoană cu dizabilitate, trataţi-o în mod natural, fără milă. Nu judecaţi oamenii după cum arată, aveţi răbdare să-i cunoaşteţi.

Mama: „Sunt mândră de fiica mea! Nu regret nimic din ce am făcut pentru ea. E adevărat că m-am chinuit mult de-a lungul vieţii, dar reuşitele Ramonei mi-au arătat că totul a fost făcut cu folos. Asta mă face o mamă fericită!”

dansandcustelele

Du-ți visurile până la stele și dansează cu ele 🙂

E noapte. Noaptea scriu cel mai bine. Liniștea din jurul meu este cea care mă întoarce deseori către mine. În ultimii ani primesc încontinuu lecții de viață, aproape toate mă îmbogățesc sufletește. Privesc iar cerul întunecat și încerc să disting câteva stele. „Stars Dance”… Apoi mă gândesc că vin Sărbătorile Pascale, unde ne îndemnăm unii pe alții să fim mai buni, mai toleranți… de parcă ar trebui să uităm acest lucru vreodată. Interviul cu Ramona mi-a amintit de dragii mei părinți de acolo, de sus, și greutățile și (pre)judecățile pe care, poate, numai eu și ai mei le cunoașteam… Sau Ramona și ai ei. Dacă nu ai un om cu dizabilități în familie, nu îl judeca și nici compătimi pe cel care este așa, întorcând privirea atunci când îl vezi în cale și revenind cu ușurință și superficialitate la viața ta. Ajută-l cu un sfat, o vorbă bună, cu prietenie, tratează-l cu încredere și treci direct la esența lui umană: sufletul. Nu. Nu îl vei afla în mâinile lui care nu pot duce lingurița la gură. Nici în picioarele care nu îl pot îndrepta către locul dorit. Nici în înfățișarea sa. Privește-i ochii și îl vei găsi. Citește-i cartea și îl vei descoperi dincolo de cuvinte. Cumpără-i tabloul și îl vei afla în lumini și umbre. Ascultă-i tăcerea și vei auzi glasul inimii. Iubește-l, omule, este aidoma ție!

Mulțumiri Ramonei Lengyel și mamei sale! Mă înclin!

Mulțumiri grupului FB SuperBlog unde am aflat despre Ramona

Liniște și pace în case și suflete vă doresc!

PS. Mi-am amintit de o demonstrație a lui Nick Vujicic. Nimic nu se termină decât dacă renunți tu! Vă rog să o urmăriți și să trageți propriile concluzii!

Anunțuri