MOTTO: „Dacă îți arunci visurile în spațiu, asemenea unui zmeu, niciodată nu vei ști ce îți vor aduce înapoi: o viață nouă, un prieten nou, o dragoste nouă, o țară nouă.” (Anais Nin)

Am plecat după visul meu. Scrieți-mi la Post Restant!

Am plecat după visul meu. Scrieți-mi la Post Restant!

Vestea că plec din țară a venit ca un șoc peste mulți dintre cei care se obișnuiseră cu mine mereu acolo. Chiar și pentru omul de lângă mine. Numai că, vedeți voi, orice început are și un sfârșit, iar după el vine mereu un nou început. În scurtul răstimp de la aflarea veștii de către ceilalți și până am plecat am auzit de la încurajări la cuvinte dezaprobatoare. Am simțit cu adevărat acum cine mi-a fost mereu alături și cine nu mi-a oferit nici măcar un La Revedere. Numai că am ajuns în momentul în care toate acestea sunt pentru mine, acum, doar simple observații. Oamenii care mă iubesc realmente mă poartă în vorbă, suflet și în gânduri. Iar primii sunt copiii mei. 

Am stat mult și am cugetat la această mișcare. Bănuiam că într-un fel ar putea declanșa despărțirea definitivă de soțul meu. Nu m-am uitat nici la ratele imense pe care le am și pe care simțeam că niciodată, indiferent de eforturile din țară, nu le-aș fi putut achita. Aș fi stat o viață în agonie, fără posibilitatea vreunei zile mai bune. Mi-am dorit să plec din România încă de când aveam 19 ani, iar primul meu iubit mi-a făcut cadou pozele de pașaport. Am vrut mereu să explorez noul prin care să mă îmbogățesc, să nu vină o vreme când rutina, plictiseala, stresul, oboseala cronică, disperarea să mă cuprindă. Acea vreme în care, uitându-mă în jur, am văzut ternul, cenușiul, lipsa unor oportunități, absența zâmbetului, cronicizarea răului față de semeni, capra vecinului, lipsa de importanță a vieții unui om și infimul ei preț. Am văzut eforturile majore ale multor oameni sensibili, dragi mie, cunoscuți sau nu, în a adăuga un strop de iubire, bun-simț, empatie, ajutor. Dar erau prea puțini sau, poate, nu am avut eu șansa să îi cunosc. Într-o zi, mi-a ajuns. Am atins pragul răbdării. M-am întrebat pentru ce și de ce? Pentru faptul că părinții și bunicii mei sunt îngropați acolo? Nu! Eu îi port cu mine, în mine pe toți pe care i-am iubit. Gândul obsesiv de a pleca, pe cât se poate definitiv din țară, mi-a venit în urmă cu trei ani, atunci când am fost în prima mea ieșire peste hotare, în Elveția. Fix, dar fix trei ani mai târziu, am plecat. O femeie simplă, cu două bagaje și o geantă, în care căram tot ceea ce era necesar și nimic în plus. Aveam promisiunea unui contract de muncă, totul era aranjat (cazarea, masa). Cu toate acestea nu știam ce mă aștepta. Fiindcă, vedeți voi, am renunțat la statutul meu, la căsuța mea cochetă și confortabilă, la mașina mea, la jobul meu de conducere și la familia mea și mi-am luat viața în mâini.

ziua in care am luat totul de la inceput (1)

Forța e cu mine, știu 🙂

Știu, mulți mi-au spus că sunt nebună, alții că sunt curajoasă. Eu nu am făcut altceva decât să îmi urmez, pentru a nu știu câta oară, atunci când m-am simțit pregătită, visurile. Da. La 42 de ani, singură, spre o țară străină, avându-mă doar pe mine și pe viitoarea mea colegă cu care am făcut cunoștință în aeroport și pe care simțeam nevoia să o sprijin (despărțirea de ai ei a fost foarte dureroasă). Am mai întors o dată capul spre băieții mei și, din depărtare, le-am ridicat mâna cu pumnul strâns: Fiți puternici, mami! Nu plângeți! Eu nu am vărsat o lacrimă. Le-am secat în decursul anilor, așteptând o viață mai bună alături de soțul meu, la jobul meu, în cercurile mele sociale, urmărind nu banii neapărat, ci și alte satisfacții. Când în sufletul meu s-a lăsat golul zădărniciei, m-am desprins. Am zburat după visul meu, înălțat în Univers acum mulți ani. Știu că treaba mea este cu mine în această viață, după cum știu că nimic nu este întâmplător. Iar dacă pașii m-au purtat pe teritoriul Regatului Unit, nici asta nu a fost întâmplător. Al treilea roman al trilogiei „Te iubesc, Filip!”, culmea, primul pe care l-am început în 2012 în ideea publicării, și anume „Ne-am iubit în India!”, are în conținutul lui o paralelă karmică între viața dintr-un anumit timp în India, iubirea indiană și viața și iubirea din România, într-un alt timp și altă viață. Incredibil cum s-au putut lega 🙂 Cumpărasem acum ceva timp câteva cărți pentru documentarea asupra Indiei. Ajunsă în U.K., am aflat că voi locui la… o familie de indieni în vilă. Ei bine, da, fusese un șoc și la interviul de angajare în momentul în care mi-am dat seama că acela care îmi va fi patron este tot un indian. Am pus cap la cap cu iubirea mea dintotdeauna pentru India și mi-am reconfirmat că nimic nu e întâmplător.

Sunt pe drumul meu :P

Sunt pe drumul meu 😛

Aici, simt că trăiesc. Simt că pe cei din jur, de la cei la care stau și până la colegii cu care lucrez, îi interesează de mine. Vor să îmi fie bine. Simt că munca mea are valoare și în bani, și în respect, și în ceea ce primesc înapoi. În foarte puține zile, am înțeles că viața nu se termină la 40-45 ani ca în România, ci atunci abia începe. Că nu contează că ești bolnav sau bătrân, ci ceea ce dăruiești în iubire celorlalți. Că atunci când intru în camera unui rezident știu multe despre el, dincolo de cuvinte, prin imaginile de pe pereți, poeziile, felicitările familiei și prietenilor. Că învăț să comunic cu el dincolo de limbă prin gesturi, priviri, o îmbrățișare, o mângâiere pe față. Că atunci când familia nu îi este aproape, eu îl spăl, îi dau cu lingura de mâncare și apoi îl culc, după ce îl mângâi pe frunte și îi urez noapte bună. Că poate într-o zi voi fi cu el acolo când își va lua rămas-bun de la toți. Iar ochii mei înrourați uneori cu gândul la cei ce nu mai sunt, mama și tata, felul în care această muncă mă atinge, bogăția unor cuvinte și gesturi mă fac să consider că aceasta este menirea mea. Un schimb de dragoste necondiționată, dincolo de vârstă, cetățenie, limbă, etnie, religie sau putere. Nu, nu știu ce va fi mai departe. Nici dacă îmi va fi bine aici, nici dacă relația mea se va sfârși, nici dacă voi reuși tot ce mi-am propus. Știu doar că 8 septembrie 2015 este ziua în care m-am născut a doua oară. Ziua în care am luat-o de la început. De data aceasta, cu zâmbetul pe buze 🙂

ziua in care am luat totul de la inceput (5)

🙂

Să fiți iubiți!

Anunțuri