Prima pagină

Ziua în care am luat-o de la început :)

11 comentarii

MOTTO: „Dacă îți arunci visurile în spațiu, asemenea unui zmeu, niciodată nu vei ști ce îți vor aduce înapoi: o viață nouă, un prieten nou, o dragoste nouă, o țară nouă.” (Anais Nin)

Am plecat după visul meu. Scrieți-mi la Post Restant!

Am plecat după visul meu. Scrieți-mi la Post Restant!

Vestea că plec din țară a venit ca un șoc peste mulți dintre cei care se obișnuiseră cu mine mereu acolo. Chiar și pentru omul de lângă mine. Numai că, vedeți voi, orice început are și un sfârșit, iar după el vine mereu un nou început. În scurtul răstimp de la aflarea veștii de către ceilalți și până am plecat am auzit de la încurajări la cuvinte dezaprobatoare. Am simțit cu adevărat acum cine mi-a fost mereu alături și cine nu mi-a oferit nici măcar un La Revedere. Numai că am ajuns în momentul în care toate acestea sunt pentru mine, acum, doar simple observații. Oamenii care mă iubesc realmente mă poartă în vorbă, suflet și în gânduri. Iar primii sunt copiii mei. 

Am stat mult și am cugetat la această mișcare. Bănuiam că într-un fel ar putea declanșa despărțirea definitivă de soțul meu. Nu m-am uitat nici la ratele imense pe care le am și pe care simțeam că niciodată, indiferent de eforturile din țară, nu le-aș fi putut achita. Aș fi stat o viață în agonie, fără posibilitatea vreunei zile mai bune. Mi-am dorit să plec din România încă de când aveam 19 ani, iar primul meu iubit mi-a făcut cadou pozele de pașaport. Am vrut mereu să explorez noul prin care să mă îmbogățesc, să nu vină o vreme când rutina, plictiseala, stresul, oboseala cronică, disperarea să mă cuprindă. Acea vreme în care, uitându-mă în jur, am văzut ternul, cenușiul, lipsa unor oportunități, absența zâmbetului, cronicizarea răului față de semeni, capra vecinului, lipsa de importanță a vieții unui om și infimul ei preț. Am văzut eforturile majore ale multor oameni sensibili, dragi mie, cunoscuți sau nu, în a adăuga un strop de iubire, bun-simț, empatie, ajutor. Dar erau prea puțini sau, poate, nu am avut eu șansa să îi cunosc. Într-o zi, mi-a ajuns. Am atins pragul răbdării. M-am întrebat pentru ce și de ce? Pentru faptul că părinții și bunicii mei sunt îngropați acolo? Nu! Eu îi port cu mine, în mine pe toți pe care i-am iubit. Gândul obsesiv de a pleca, pe cât se poate definitiv din țară, mi-a venit în urmă cu trei ani, atunci când am fost în prima mea ieșire peste hotare, în Elveția. Fix, dar fix trei ani mai târziu, am plecat. O femeie simplă, cu două bagaje și o geantă, în care căram tot ceea ce era necesar și nimic în plus. Aveam promisiunea unui contract de muncă, totul era aranjat (cazarea, masa). Cu toate acestea nu știam ce mă aștepta. Fiindcă, vedeți voi, am renunțat la statutul meu, la căsuța mea cochetă și confortabilă, la mașina mea, la jobul meu de conducere și la familia mea și mi-am luat viața în mâini.

ziua in care am luat totul de la inceput (1)

Forța e cu mine, știu 🙂

Știu, mulți mi-au spus că sunt nebună, alții că sunt curajoasă. Eu nu am făcut altceva decât să îmi urmez, pentru a nu știu câta oară, atunci când m-am simțit pregătită, visurile. Da. La 42 de ani, singură, spre o țară străină, avându-mă doar pe mine și pe viitoarea mea colegă cu care am făcut cunoștință în aeroport și pe care simțeam nevoia să o sprijin (despărțirea de ai ei a fost foarte dureroasă). Am mai întors o dată capul spre băieții mei și, din depărtare, le-am ridicat mâna cu pumnul strâns: Fiți puternici, mami! Nu plângeți! Eu nu am vărsat o lacrimă. Le-am secat în decursul anilor, așteptând o viață mai bună alături de soțul meu, la jobul meu, în cercurile mele sociale, urmărind nu banii neapărat, ci și alte satisfacții. Când în sufletul meu s-a lăsat golul zădărniciei, m-am desprins. Am zburat după visul meu, înălțat în Univers acum mulți ani. Știu că treaba mea este cu mine în această viață, după cum știu că nimic nu este întâmplător. Iar dacă pașii m-au purtat pe teritoriul Regatului Unit, nici asta nu a fost întâmplător. Al treilea roman al trilogiei „Te iubesc, Filip!”, culmea, primul pe care l-am început în 2012 în ideea publicării, și anume „Ne-am iubit în India!”, are în conținutul lui o paralelă karmică între viața dintr-un anumit timp în India, iubirea indiană și viața și iubirea din România, într-un alt timp și altă viață. Incredibil cum s-au putut lega 🙂 Cumpărasem acum ceva timp câteva cărți pentru documentarea asupra Indiei. Ajunsă în U.K., am aflat că voi locui la… o familie de indieni în vilă. Ei bine, da, fusese un șoc și la interviul de angajare în momentul în care mi-am dat seama că acela care îmi va fi patron este tot un indian. Am pus cap la cap cu iubirea mea dintotdeauna pentru India și mi-am reconfirmat că nimic nu e întâmplător.

Sunt pe drumul meu :P

Sunt pe drumul meu 😛

Aici, simt că trăiesc. Simt că pe cei din jur, de la cei la care stau și până la colegii cu care lucrez, îi interesează de mine. Vor să îmi fie bine. Simt că munca mea are valoare și în bani, și în respect, și în ceea ce primesc înapoi. În foarte puține zile, am înțeles că viața nu se termină la 40-45 ani ca în România, ci atunci abia începe. Că nu contează că ești bolnav sau bătrân, ci ceea ce dăruiești în iubire celorlalți. Că atunci când intru în camera unui rezident știu multe despre el, dincolo de cuvinte, prin imaginile de pe pereți, poeziile, felicitările familiei și prietenilor. Că învăț să comunic cu el dincolo de limbă prin gesturi, priviri, o îmbrățișare, o mângâiere pe față. Că atunci când familia nu îi este aproape, eu îl spăl, îi dau cu lingura de mâncare și apoi îl culc, după ce îl mângâi pe frunte și îi urez noapte bună. Că poate într-o zi voi fi cu el acolo când își va lua rămas-bun de la toți. Iar ochii mei înrourați uneori cu gândul la cei ce nu mai sunt, mama și tata, felul în care această muncă mă atinge, bogăția unor cuvinte și gesturi mă fac să consider că aceasta este menirea mea. Un schimb de dragoste necondiționată, dincolo de vârstă, cetățenie, limbă, etnie, religie sau putere. Nu, nu știu ce va fi mai departe. Nici dacă îmi va fi bine aici, nici dacă relația mea se va sfârși, nici dacă voi reuși tot ce mi-am propus. Știu doar că 8 septembrie 2015 este ziua în care m-am născut a doua oară. Ziua în care am luat-o de la început. De data aceasta, cu zâmbetul pe buze 🙂

ziua in care am luat totul de la inceput (5)

🙂

Să fiți iubiți!

Anunțuri

Nu te mișca! (Scrisoare către soțul meu)

14 comentarii

scrisoare catre sotul meu

Nu! Nu te mişca! Vreau să îmi întipăresc în minte trăsăturile tale de azi. Le știu de când eram adolescenți. Şi le observ cum se schimbă, zi de zi. Te cunosc de mai mult de jumătate din viața mea. Nu știu un alt bărbat pe care să-l fi iubit și pe care să-l cunosc de mai multă vreme.

Nu! Nu te mişca! Azi vreau să îmi aduc aminte…

… de cei cinci ani de început care au fost necesari ca să îmi devii cel mai bun prieten. Aceia în care învățam amândoi să iubim, dar fiecare pe altcineva. În care simțeam primele dezamăgiri în dragoste, pierdeam încredere și învățam confesiunea. A mea către tine și a ta către mine. Ore în șir de destăinuiri și filosofii pe teme relaționale. Promisiunea că cel care se va căsători primul îi va fi părinte spiritual celuilalt.

…. de momentul în care granița pe care îmi propusesem să nu o încalc niciodată, aceea a prieteniei pure dintre un băiat și o fată, a fost depășită. Aceea în care mi-am dat seama că nimic nu avea să mai fie ca înainte. Că săraca fată care nu se avea decât pe ea, tinerețea și inteligența, începea să fie iubită de băiatul chipeș și bănos din acel grup de prieteni în care se învârteau. Nu îndrăzneam nici o secundă să sper la mai mult. Mă gândeam că averea conta… dar averea eram eu.

… de dimineața în care, rătăcită și fugită de acasă, am poposit la o întâlnire cu tine. Aceea în care mi-ai deschis ușile casei și ale inimii. Fără prea multe cuvinte. De serile petrecute în oraș, în care pentru primele dăți în viața mea eram sub protecția unui bărbat. În care mă simțeam în siguranță în primul rând financiar, apoi al încrederii în celălalt. Al iubirii pe care ți-o purtam de atâta timp ca prieten și care se transforma într-o chimie cu fluturi în stomac și dorința de a fi parte din tine, iar tu… din mine.

… de noaptea în care m-ai trezit și m-ai întrebat subit dacă vreau să îți devin soție. De fracțiunea de secundă în care nu știam dacă e o glumă sau un vis din care mă voi trezi a doua zi, cu aripi de speranță frânte. Iar faptul că tăcerea s-a prelungit apoi m-a făcut să cred că da, era o glumă sau, poate, doar un vis. Însă tu, tăcut, responsabil, harnic, te pregăteai…

… de ziua în care amândoi, de mână, am intrat, timizi, pe poarta Casei de Căsătorii, solicitând programarea cununiei noastre civile. Numele după căsătorie al soției… Bălan. O amintire lăsată în oracolul meu de clasa a VIII-a: „R. Bălan mă numesc, aici locuiesc și pe tine te iubesc!” Și, da, tacit mă iubeai, dar eu nu înțelegeam limbajul tău pe-atunci. Apoi, plini de fericire am poposit pe terasa Robert pentru a sărbători în doi planificarea unui drum. Acel drum început tot în doi, într-o zi de noiembrie, continuat în trei, odată cu primul copil născut în același noiembrie, și în patru, odată cu al doilea copil, ivit pe lume… da, tot în această lună.

… de seara cununiei noastre, în care am știut că, orice s-ar întâmpla cu noi, vom fi unul pentru altul, chiar și la celălalt capăt al lumii. De alte dimineți, zile, seri sau nopți în care am plâns unul în brațele celuilalt, ne-am iubit cu patimă, am făcut planuri, am privit cerul, am urât, am urlat în noi, am făcut un pact contra celor ce ne împiedicau să trăim cum am fi vrut, am renunțat la el, am adormit supărați, certați, obosiți și apoi ne-am trezit din coșmaruri căutându-l pe celălalt să creăm visuri frumoase împreună.

… de un (ano)timp în care ne-am pierdut unul pe celălalt, în fuga după carieră, stabilitate și siguranță, uitând de existența unui cuplu, de masculin și feminin, de (inter)acțiune, de dorințe și visuri, plăceri sau nevoi, rugăminți și renunțări. De un început al unui sfârșit și sfârșit al unui început. De o zi în care am făcut cunoștință cu mine, privind în oglinda sufletului, unde am găsit un gol pe care nu aveam cu ce să-l umplu. De alta în care te-am privit pe tine pentru prima oară ca pe un străin. Și de a treia în care mi-am dat seama că în înstrăinarea de celălalt ne-am întors la noi înșine. Ne-am redescoperit, fiecare în parte.

Nu! Nu te mişca! Vreau să îmi întipăresc în minte trăsăturile tale de azi. Le știu de când eram adolescenți. Şi le observ cum se schimbă, zi de zi. Nu! Nu te mișca! Azi vreau să îmi aduc aminte… Îmi amintesc de o secundă în care am pus PUNCT! ȘI-am luat-o DE LA CAPĂT.

Ție, R., cu dragoste! Îți mulțumesc!

Un pios omagiu adus părinţilor mei, Dana Liliana şi Florentin, socrului meu, Florea, celei mai bune prietene, Silvia Roşu (dispăruţi crunt şi prematur dintre noi) şi bunicilor noştri. Mulţumiri tuturor celor care, ȋntr-un fel sau altul, au adus contribuţie, voluntar sau involuntar, la sudarea cuplului şi familiei noastre. Dar mai ales iubirii. Cea care, renăscând, ne-a fost liant şi muză.

Pierdut doi, regăsit unul

Lasă un comentariu

pierdut doi, regasit unulPriveam pe fereastră și sufletul mi-era frânt în două. Soare, frumos, glasuri de copii, vară. Lumea se vedea altfel de la etajul 1. Eram liberi amândoi în acea zi.

Soțul meu a pus pachetul cu care se întorsese de câteva minute pe măsuța din sufrageria- dormitor- birou din mica garsonieră confort trei, de 20 mp, dintr-un loc uitat de lume al unui cartier bucureștean. Ochii mei erau plini de lacrimi. Știa că nu avem bani, dar îl adusese. Eu și copiii, băieții noștri de 6 ani și 10 ani, ne-am cuibărit pe jos, lângă măsuța de-o șchioapă, uitându-ne la el, neîndrăznind să desfacem hârtia.

Te rog, nu plânge! Nu a costat mult! E ziua ta, e o vârstă rotundă… E simbolic, dar îți va plăcea.

Te-am rugat să nu îmi iei nimic. Fiecare bănuț contează. Chiria și toate celelalte…

Uite, hai să depășim. E ceva ce îți dorești.

Nu știam dacă să râd sau să plâng… Ce putea fi atât de dorit și să încapă într-un pachet din hârtie?! R. s-a îndreptat spre casetofon și a pus o melodie. Noi, toți trei, îl priveam și nu prea reușeam să înțelegem ce vrea să facă, ce vrea să ne transmită.

Hai, tati, hai, vrem să mâncăm! a spus cu glăsciorul lui de copilaș fiul meu cel mare.

Da, tati, vrem! a întărit și cel mic.

Caut în memorie. Nu, nu caut cuvintele, le țin minte poate prea bine. Caut senzația, sentimentele, emoțiile de atunci. Figura lui, figura mea, chipurile copiilor mei, atmosfera de atunci, pătratul perfect al camerei și al familiei mele. Așa consideram. Un pătrat, cu câte unul dintre noi în fiecare colț, păstrând un echilibru perfect al distanțelor și apropierilor, o perfecțiune formată din două triunghiuri dreptunghice lipite în care teoreme pitagoreice ale iubirii dau mereu același rezultat, indiferent cum reunești și-mparți catete și ipotenuze.

„Nothing gonna change my love for you!” a început să se audă, timid, din boxele ample ale casetofonului.

Hai, zâmbește, iubire, va fi bine! mi-a spus soțul meu, invitându-mă la dans.

Ușor, ușor, un zâmbet a început să răzbată printre norii lacrimilor… Așa îmi spunea R. Că atunci când unul dintre noi, cei trei ai lui, plânge, intră soarele în nori. M-am lăsat purtată de dans și mi-am amintit când îmi dedicase melodia, în urmă cu ceva ani, la nunta noastră. În minte aveam amalgam de amintiri și gânduri, de la ce repede a trecut timpul până la uite cât au crescut copiii și te iubesc la fel, omule! Copiii ni s-au strecurat printre picioare, nerăbdători să ne îmbrățișeze și pe rând, și împreună. Ne-am lăsat în jos, la nivelul lor și ne-am strâns în brațe toți patru. Soarele invadase cămăruța. Apoi, R. s-a îndreptat spre pachet și mi l-a pus în brațe. L-am luat, bănuiam că era ceva dulce.

De atunci și până astăzi rămâne cel mai frumos cadou, cel mai de suflet. Un gest cu o simbolistică aparte, de la inimă la inimă, de la iubit la iubită. Visul meu de-o viață, de 30 de ani, vârsta pe care o împlineam pe-atunci, era să am familia mea la căsuța mea. R. ne adusese prăjituri sub formă de… căsuță.

Știi, într-o zi, nu știu când, vom repeta acest lucru la căsuța noastră, a noastră, mi-a promis el, atunci. Te iubesc! La mulți ani!

Prăjituri sub formă de căsuță nu am mai găsit vreodată. Iar anii au trecut. 11 la număr. Și în casa noastră, a noastră, am mai sărbătorit zile de naștere. Și alt soi de prăjituri ne-au mai trecut pragul, puse pe o masă ceva mai mare, în vreme ce copiii ne-au întrecut la înălțime, adevărați bărbați. Uneori a mai răsunat melodia în casă, dar din ce în ce mai puțin. La fel și în sufletele noastre. Fiindcă ne-am pierdut doi, ne-am regăsit unul… câte unul și tot mai puțin într-unul. Într-o casă mare, din ce în ce mai străini. Poate mai puțin motivați, poate fără scopuri comune… uniți de amintiri. Și, uneori, mai caut în suflet și în memorie o amintire legată de o zi, o oră sau un minut de răsfăț, în care m-am simțit alintată de un gest sau de un gust fără seamăn pe lume. Atunci… v-am povestit, când… priveam pe fereastră și sufletul mi-era frânt în două. Soare, frumos, glasuri de copii, vară. Lumea se vedea altfel de la etajul 1. Eram liberi amândoi în acea zi. Nothing gonna change my love for you… indiferent unde vom fi… pierduți doi și regăsiți unul… câte unul și tot mai puțin într-unul.

Ție, R.

Articol înscris în concursul „Clipe dulci de răsfăț”

UPDATE: Articolul de mai sus, care este real până în cel mai mic detaliu, mi-a adus locul I în concursul de care vă vorbeam. Îl veți regăsi publicat în ediția de septembrie a revistei „Tango – Marea Dragoste”. Mulțumesc!

Older Entries