Prima pagină

El… OMUL meu!

2 comentarii

„Pentru fiecare om există o pereche. Adeseori există două, trei sau chiar patru persoane care să-ţi fie pereche. Sunt persoane care provin din generaţii diferite. Călătoresc peste oceanele timpului şi prin profunzimile dimensiunilor cereşti pentru a fi alături de tine. Ele vin de dincolo, din cer. Arată altfel decât le ştii tu, însă inima ta le cunoaşte. Inima ta le-a «ţinut în braţe» în deşerturile scăldate de lumina lunii din Egipt şi pe străvechile câmpii din Mongolia. Aţi călărit împreună în armatele uitaţilor războinici-generali şi aţi locuit în peşterile ascunse de nisip din vechime. Sunteţi uniţi pe veci, iar tu nu eşti niciodată singur. Capul poate interveni şi poate spune: «Nu te cunosc!». Dar inima ştie. El te ia de mână pentru prima oară, iar amintirea atingerii sale transcende timpul şi fiecare atom al fiinţei tale începe să vibreze. Ea se uită în ochii tăi, unde vezi un suflet care te-a însoţit de-a lungul secolelor. Te cutremuri, te trec fiori. Tot ce nu face parte din acest moment îşi pierde importanţa.” („Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Povestea unor suflete pereche care s-au regăsit” – Dr. Brian L. Weiss)

El, OMUL meu!Mi-a fost dor de tine… Așa cum o lungă perioadă de timp a vieții mele mi-a fost dor de DOI. De noi DOI. De construcție în DOI. De sprijin, ambiție, protecție și planuri de viitor. De un „Ce faci? Cum ești? Cum suntem? Care este drumul nostru comun? Ne cunoaștem sau suntem doi străini?”

Când a coborât din mașină, eram în fața vilei, în pijama, trezită din somn, fără ochelarii de vedere. Cineva mă anunțase că trebuie să îmi întâmpin colegul. Acel coleg de care nu știam nimic, decât că are prenumele ca al meu. Făcusem scandal la firma de recrutare atunci când auzisem că voi locui cu un bărbat pe același etaj, că vom împărți baia, deși promiseseră că voi fi cu o femeie. O schimbare de ultim moment. Nici firma nu o preconizase. Când am aflat, biletul de avion doar dus era cumpărat. Demisia dată. Nu mai aveam ce face. Trebuia să împart etajul cu un bărbat pentru următoarele trei luni. Au trecut de atunci 20 de luni.

Se spune că „ce este scris în frunte ți-e pus”. Viața m-a purtat pe cărări nebănuite în ultimii aproape cinci ani. Mă obișnuisem (sau poate nu) cu o căsnicie ideală (privită din afară), un trai monoton, un serviciu bun, cu casa mea, mașina mea, contul meu. Și totuși ceva lipsea… Multă vreme m-am întrebat ce. Mi-am sondat, seară de seară, privind stelele cu lacrimi în ochi, interiorul: pustiu. Ceva mă chema în altă parte. Sau poate cineva. Acel cineva cu care vorbeam mereu în gând seara, noaptea când mă trezeam, pustiită de gânduri si griji. „Hei! Știu că și tu privești stelele acum. Dar nu știu unde să te găsesc! Ești blond sau brunet? Văduv sau doar divorțat?” O vreme m-am crezut nebună, știind că din București, din România, din casa mea, de la locul meu, de lângă soțul meu, un fir invizibil mă trăgea… nu știam unde! Un dor neostoit pleca din mine secundă de secundă. Simți când nu mai aparții unui loc, unui om, unui grup, chiar dacă rațiunea și realitatea îți spun altceva. Dar la fel de bine crezi că ești nebună neștiind unde trebuie să ajungi și pe cine să găsești. M-am refugiat în scris o bună bucată de vreme. Acolo trăiam, în frânturi de imaginație cuplată cu o realitate ce aparținuse altora, mai mult sau mai puțin.

-Eu sunt Toni! Mă bucur de cunoștință!

-Bună! Tony și eu! Pe tine te cunosc!

L-am privit mai atent, atât cât puteam să văd pe întuneric și fără ochelari. „De unde mama dracului mă cunoști tu pe mine nu știu!”, am gândit. I-am cărat o geantă, înjurând în minte. Nu mă rugase nimeni. Am făcut-o eu… colegul, deh. Nu mi-a creat nicio impresie prima oară. Eram chioară și la propriu, și la figurat. Chioară de oboseală, chioară fără ochelari. Ne-am revăzut la muncă. S-a prezentat, frumos, în fața tuturor: „Tony”. Replica mea a venit fără să gândesc: „Aici nu e decât cineva Toni. EU! Nu ne pot încurca oamenii ăștia. Mai ai vreun prenume?” „Da. Alexandru.” „O.K. Alex ești atunci!”  Mi-a răspuns frumos și civilizat. Eu fusesem puțin cam agresivă în vorbire. „Nu mi-a mai zis nimeni Alex până acum, dar e în regulă.”

Mi-a fost dor de tine… Așa cum o lungă perioadă de timp a vieții mele mi-a fost dor de DOI. De noi DOI. De construcție în DOI. De sprijin, ambiție, protecție și planuri de viitor. De un „Ce faci? Cum ești? Cum suntem? Care este drumul nostru comun? Ne cunoaștem sau suntem doi străini?”

Unele lucruri, situații, întâmplări, oameni… știm cu toții: ne sunt predestinați. Acum când scriu îmi amintesc: „Auziți, știți ce?! Dacă vreau să locuiesc cu un bărbat, îl iau pe al meu!” Domnișoara de la agenția de recrutare încercase din răsputeri să mă calmeze. „După trei luni vă puteți orienta să vă mutați cu o colegă… ” „Știți, nici nu știți de fapt ce se poate întâmpla în trei luni!”, răspunsesem în zeflemea și îi mulțumisem pentru sugestie, dar nu era soluția așteptată. Predestinare… Am început să ieșim în trei la plimbare. Eu, el și o altă colegă româncă ce locuia în apropiere. Apoi, ea s-a mutat. Am rămas DOI. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Lucrase în afară, în spital în România, avea o relație. Mai tânăr decât mine. Discutam mai mult despre muncă decât despre noi sau situațiile personale. Nu mă uitam prea mult la el. Am început să plecăm amândoi în excursii. Primele și cele mai frumoase locuri din Anglia le-am văzut împreună. Subtil, pe nesimțite, din coleg a devenit un om la care descopeream… în care mă descopeream pe mine. Și în care aveam încredere din ce în ce mai multă.

-Știi, puștiule, uite, nu ai dreptate aici! Nu e în regulă să îi spui asta! E mai mare decât tine. E obosită. Și eu sunt! Înțelege!, i-am spus într-o zi, foarte nervoasă, băgându-mă în discuția lui cu altcineva.

-Așa, și eu, dacă sunt mai tânăr, nu am dreptul să fiu obosit?! Ce legătură are vârsta cu ce vorbim sau facem noi?!

-Știi ce, te rog să taci, că sunt mai mare. Puțin respect!

-Știi ce? Nu mă interesează. Și nu în vârstă constă respectul!

-Da, dar…

-Am încheiat!

Am deschis gura să zic ceva… El a ridicat privirea către mine. Cred că era prima oară când ne uitam unul în ochii celuilalt deschis. Căprui vs verzi. Încăpățânare și forță contra putere și sensibilitate. Am închis gura. Am lăsat privirea și mi-am continuat treaba. Ceva, cumva, în acel moment s-a declanșat în mine. În noi.

Zile, săptămâni, luni… au trecut și fluturii mei nu dispăreau. Da, știți voi care. Sau căldura pe care o simțeam în piept atunci când îl priveam ori starea de greață din stomac atunci când îmi povestea, foarte rar, de relația lui. Dorul de el când nu ne vedeam, fiind pe ture inverse. Ceva lipsea. Fiind singură, confuză, dezamăgită de căsnicia și problemele din țară, am pus totul pe seama faptului că Alex era foarte asemănător mie. La serviciu, era foarte protector cu mine. Remarcasem acest lucru de la început. Eh, eram vecini de palier 🙂 Rațiunea mea încerca să stopeze niște emoții. Ori să le dea o explicație. Prea ocupată de lămurirea relației mele conjugale, deși știam sigur că a mea căsnicie încetase când pășisem fără soț în afara țării, preocupată cu sfaturi de „psiholog” trecut printr-un cuplu, îmi permiteam să ii mai sugerez una, alta. Despre el, despre relația lui, care era sau fusese, despre… iubire. Franc ca de obicei, mi-a spus clar într-o zi că ar trebui să îmi lămuresc problemele mele, nu pe ale altora. Că nu vrea să vorbească despre asta, pentru că el știe ce are de făcut.

Londra… februarie 2016. Două zile libere. Sâmbătă seara. Ziua vizitaserăm Greenwich. La sugestia mea. M-a invitat la o pizza, îi spusesem că mi-e poftă. În Londra, sâmbătă seara. Când totul este rezervat. Când nu ai loc să arunci un ac în localuri. Când pe mine nu mă mai invitase nimeni de mult timp undeva. Dimineața aceea, când plecaserăm de acasă, mă trezisem studiindu-l cam mult. Era pentru prima oară când venea elegant, și nu sport. Fluturi… din nou. „E clar, sunt nebună!”, mi-am zis. „Iar el și mai nebun dacă crede că o să găsim un loc în local. Nici pe bancă nu găsim! :)” Pizzerie italienească. Am intrat, a vorbit ceva în italiană, apoi mi-a făcut semn: „Vino!” În capul meu a venit subit o amintire… ultima invitație a soțului meu într-un local. Neplăcută. Am alungat-o imediat. La masă, l-am studiat din nou. Cum mănâncă, cum se poartă, cum vorbește. Când m-a privit din nou, mi-am dat seama că ne cunoaștem. Ne cunoșteam dinainte de a ne fi întâlnit…

Mi-a fost dor de tine… Așa cum o lungă perioadă de timp a vieții mele mi-a fost dor de DOI. De noi DOI. De construcție în DOI. De sprijin, ambiție, protecție și planuri de viitor. De un „Ce faci? Cum ești? Cum suntem? Care este drumul nostru comun? Ne cunoaștem sau suntem doi străini?”

Poate, într-o bună zi, am să aștern povestea într-o carte. Despre DOI. Încet, pas cu pas, de la sine, fără sforțări, sufletul meu a înțeles că era EL. Din viața asta, din alte vieți și în altele ce vor veni. De ziua mea mi-a făcut cel mai frumos cadou: dragostea lui. De atunci suntem nedespărțiți. Sfidând gura lumii, invidia, bârfa, prejudecățile. Am divorțat. Relația lui era încheiată deja. Pentru prima oară după mulți ani am dormit la pieptul unui bărbat uitând de griji. Ca un prunc. Pentru prima oară după mulți ani am lăsat garda jos, mi-am deschis sufletul, am dărâmat zidurile de protecție… Pentru prima oară, mi-am permis să iubesc un om pe care (nu) îl cunoșteam, dar de care sunt legată cu un fir invizibil. El… OMUL meu!

 

 

 

 

Da! Sunt foarte bine! Mulțumesc de întrebare :)

12 comentarii

MOTTO: „Viaţa nu are limite, cu excepţia celor pe care ţi le impui singur.” (Less Brown)

     În curând se vor împlini trei luni de când am fost întâmpinată cu un mare zâmbet al ofițerului de la vamă, pe un aeroport în Anglia. Viața mea s-a schimbat foarte mult de când am plecat hotărâtă să revin în România doar în vacanțe. Vă veți întreba cum e posibil să se schimbe într-un timp atât de scurt. V-aș răspunde că e suficientă o clipă ca ceea ce a fost înainte să nu mai fie. O clipă în care te îndrăgostești nebunește, o alta în care cineva drag îți moare sau cea în care iei decizia să nu mai pierzi trenul vieții tale. Eu le-am trăit pe toate. Și nu mi-a fost ușor deloc. Cea mai mare luptă a fost cea interioară, între ce va fi și ce rămâne, ce e moral și ce nu, ce datorii și responsabilități am și care îmi mai sunt drepturile în propria-mi viață. Ei bine, cu mâna pe inimă vă spun: sunt tare fericită fiindcă am realizat încă o dată că primul căruia îi ești dator ești tu însuți. Ne naștem singuri și murim singuri, chiar dacă suntem înconjurați mereu de atâția alții, chiar dacă se spune că devenim trup și suflet cu cei pe care îi iubim, cu care locuim, cu care împărțim bune și rele. Nu afirm sub nicio formă că ar trebui să trăim singuri! Ci doar că atunci când simțim că nu mai aparținem unui loc, om, relații, ar fi cel mai bine să plecăm… Iar eu asta am făcut. Rezultatul e mai jos.

  1. Orașul în care stau este foarte frumos, curat și civilizat, serviciile pe măsură. Nu m-a deranjat nimeni, nu am auzit muzică la maximum pe străzi/ mașini, nu m-a stresat nimeni în mijloacele de transport în comun, nu mi s-a răspuns nervos la întrebări, am fost întâmpinată mereu cu zâmbetul pe buze și întrebarea dacă sunt bine de câte ori am intrat în magazine/ bănci/ serviciu/ clinică medicală. Mi s-au dat informațiile cerute fără ca cineva să se enerveze că repet întrebarea sau insist în ceea ce nu am priceput, că nu am pronunțat ceva corect, că nu știu ceva, că nu am reținut ceva. Mi s-au pus la dispoziție întotdeauna pliante cu ceea ce am nevoie, informații despre adrese, numere de telefon, ore, programări, cum și de ce se face într-un anumit fel și nu în altul. S-au căutat soluții pe loc acolo unde nu s-a putut rezolva ceva. Aud românește frecvent, oriunde intru. Deja știu magazinele unde vând români sau unde găsesc produse românești. Locuiesc într-o cameră ok, într-o vilă frumoasă, un preț la limita de sus/ toate utilitățile incluse/ contract de închiriere. Una dintre ferestrele camerei mele dă spre trenul ce duce la Londra. Îmi amintește mereu de prima parte a copilăriei mele, când plecam la Slobozia, la spitalul mare unde bunica mea era medic șef de laborator. Am copilărit o perioadă într-un spital, locuind într-o garsonieră mică, departe de locul natal, cu o bunică ce mi-a ținut loc de mamă, tată, frați, surori, care mi-a inoculat compasiunea și dragostea de oameni, dar și cea pentru călătorii. Urcă-te în tren cu un geamantan, pleacă, fă cu mâna oamenilor din drumul tău. Poți fi străin față de toți, dar nu te înstrăina niciodată de tine. Astăzi, când nimeni dintre cei de atunci nu mai este, la mulți-mulți ani de atunci, am sentimentul că retrăiesc acei ani… avion, câteva bagaje, o cameră, oameni, călătorii. Doar că eu… singură. Și totuși mult mai fericită decât în ultimii ani!
  2. Locul în care lucrez, oamenii, ajutorul. Mulți știu că iubesc India de când eram mică. Nu mi-am explicat niciodată această pasiune pentru o țară în care nu am poposit în viața mea și nici perioada copilăriei în care aveam vise nocturne despre un soț indian și familia mea din India, deși în acel timp nu aveam acces la informații despre așa ceva… Până și titlul romanului început în 2012 și care va fi al treilea roman al trilogiei „Te iubesc, Filip!” conține India. Sunt convinsă că nimic nu este întâmplător și că nu voi muri până nu îmi voi explica toate acestea. De ce am făcut introducerea cu India? E simplu, muncesc într-un business condus de indieni, locuiesc cu indieni, mănânc uneori cu ei, cumpăr de la ei, sărbătoresc și mă bucur alături de ei. Coincidență, întâmplare sau destin? Dar, oare, câte coincidenţe, câte se vor mai ivi în viaţa mea? Încă nu știu, dar simt că sunt acum la locul potrivit. În câteva cuvinte despre job, oameni și ajutor: totul a fost aproximativ așa cum a fost spus de la început, cu mici detalii în plus aflate pe parcurs. Echipă frumoasă, cu bune, cu rele, dacă ai dorință de a învăța și de a te perfecționa ești ajutat (am început deja National Vocational Qualifications –  NVQ level 2 Social and Health Care, am participat la multe traininguri și cursuri online). Patronul discută sincer cu tine despre ce ai nevoie, ce crede el că ai putea să faci ca drum în carieră (cel puțin cu mine așa a fost). Investește în tine timp, bani și încredere și solicită devotament față de business, ceea ce mi se pare absolut normal. Simt susținere din partea echipei în care lucrez (indieni, nepalezi, sri-lankezi, britanici, români ș.a.m.d.), în ciuda unor mici și inerente neînțelegeri câteodată (cauzate de limbă, reguli, dar rezolvate prin negociere, sau cauzate de dorința unor confrați de a fi în frunte ca păduchele). Fizic nu am reușit să țin pasul, fiindcă după 18 de ani de stat la birou mi-a fost mult prea dificil să stau în picioare. Nu are rost să detaliez durerile, oboseala sau stresul, fiindcă motivația intrinsecă a fost mult mai puternică. Am venit un zero barat aici, vreau să devin profesionist de nota zece. Și când am susținere din partea managementului nu pot să spun decât că nu mă împiedică nimic să ajung acolo unde îmi doresc. Emoțional și psihic am stat excelent din prima zi, fizicul începe și el să se adapteze ritmului de muncă. Am rezolvat cu Nino-ul de aici, contul bancar (inclusiv internet și mobile banking), medicul de familie, contractul de închiriere și mai am de transformat carnetul de șofer pentru U.K.
  3. Salarizare, satisfacția muncii, oportunități. Muncă de jos ar putea-o considera mulți, fiindcă, deh, nu mai lucrez la birou, ci am grijă de oameni într-un centru specializat. Numai că nu sunt interesată de ce ar spune ceilalți câtă vreme buzunarul meu este ok și îmi permite să trimit bani în țară, să îmi cumpăr ceva, să călătoresc, să trăiesc și să învăț civilizat, fără a fi stresată de ziua de mâine. Fiindcă aici unele produse au prețurile mult mai mici comparativ cu România, iar salariul este mult mai mare. Ca o comparație, în circa două luni am putut redecora dormitorul acasă, face unele reparații și schimbări la mașini, cumpăra cadouri pentru ai mei, petrece timp călătorind și vizitând, făcând cumpărături și vorbind zilnic cu cei din țară fără ca buzunarul să mă doară. Am avut deja primul team-building, urmează petrecerea de Crăciun și multe alte lucruri frumoase care mă fac să mă simt bine ca parte integrantă a echipei de aici.
  4. Eu cu mine… Da, mulțumesc de întrebare, sunt foarte bine! Aici nu am nimic. Nu am casa mea, mașina mea, prietenii mei. Dar am făcut cunoștință cu cineva care se înstrăinase de ceva timp. Cu mine însămi. Începusem călătoria către mine încă din septembrie 2012, odată cu excursia în Elveția. Am continuat aici, unde am descoperit ce înseamnă să fii singur, să te bazezi doar pe tine, să guști din bucuria libertății și a independenței, să te gospodărești fără ajutor de la cineva. Să simt că îmi place din nou când mă privesc în oglindă nemachiată și văd strălucirea din priviri (aceea care dispăruse de ceva timp), iar lumea să îmi spună că am întinerit. Să nu simt vreun dor în mod special, doar acel dor de mine și reîntâlnirile cu mine în singurătatea unei camere în care creez, învăț și definitivez priorități ale unei noi vieți. Relația mea de cuplu nu a rămas prioritară. A rămas aceea cu copiii, dar fiii mei știu că dacă sunt aici sunt pentru ei și viitorul lor, nu doar pentru al meu. Iar susținerea și iubirea lor înving dorul de ei. A fost pentru prima oară de când ei doi există în viața mea când nu le-am fost aproape de zilele de naștere. Le spun încă o dată La Mulți Ani! Restul se simte dincolo de orice distanță.

    În România ajunsesem la performanța de a plânge mai mult decât a mai râde. Zilnic, speranțele îmi erau năruite. Nu, nu era un lucru anume, ci o stare cu care nu mă mai împăcam. Starea națiunii. Aici am descoperit zâmbetul permanent și am plâns de două ori de furie pe mine. Furia de a mai fi păstrat o oareșce dependență de oameni care mi-au întors spatele când mi-a fost greu, iar eu eram jos. Dar asta se tratează în timp. Altceva e important acum. Poate nu voi rămâne aici, poate viața mă va purta azi în Anglia, mâine în triburile Bantu, poimâine înapoi în România. Important este ceea ce simt în interior, echilibrul pe care am reușit să îl ating în tot tumultul zilelor din ultimele trei luni, lecțiile și experiențele de viață, ceea ce voi crea și lăsa după mine, mândria de a fi riscat, încercat și reușit și nu regretul unui Ce-ar fi fost dacă… Am constatat că noi am fost obișnuiți de mici că e rușinos să ai un eșec, să nu știi ceva, să părăsești un drum care nu te mai reprezintă. Toate acestea împiedică dezvoltarea ta ca om și exploatarea la maximum a unei vieți cu care ne suntem datori fiecare nouă înșine în primul rând. Nu, nu urăsc țara și nici nu am uitat de unde am plecat. Însă, ca și într-o familie, vine timpul când părăsești casa părintească spre zările care te cheamă întru independență, iubire și o viață nouă. Asta am făcut. Închei cu citatul de mai jos.

Am trăit în acea singurătate care la tinereţe e dureroasă, însă la maturitate e minunată. (Albert Einstein)

Mulțumesc, Roxi! Vă ador, copiii mei! Să fiți iubiți!

Photo credit: Roxana Chiriță, Antonia Bogdana Bălan

Da. Sunt foarte bine! (23)

Da. Sunt foarte bine! (16)Da. Sunt foarte bine! (15)Da. Sunt foarte bine! (2)Da. Sunt foarte bine! (1)Da. Sunt foarte bine! (21)Da. Sunt foarte bine! (20)Da. Sunt foarte bine! (17)Da. Sunt foarte bine! (19)Da. Sunt foarte bine! (12)Da. Sunt foarte bine! (5)Da. Sunt foarte bine! (4)Da. Sunt foarte bine! (3)Da. Sunt foarte bine! (8)Da. Sunt foarte bine! (7)Da. Sunt foarte bine! (9)Da. Sunt foarte bine! (14) Da. Sunt foarte bine! (13)Da. Sunt foarte bine! (22)Da. Sunt foarte bine! (11)