Prima pagină

Decalogul iubirii (povețe pentru fiii mei)

7 comentarii

decalogul iubirii (povețe pentru fiii mei)

      Dragii mei fii, iată că mai adunați fiecare câte un an la povestea vieții. Timpul își are importanța lui. Dar nu raportat la secundele trecute, prezente și viitoare, ci la ceea ce leagă ele. La ceea ce transformă în suflete. La ceea ce rămâne după noi. Astăzi m-am hotărât ca, în loc de urările uzuale, să vă scriu un decalog. Acela al iubirii. Așadar, fiule, reține…

Povața I: Ocrotește-ți întotdeauna sufletul și integritatea iubirii. Dezvoltă și consolidează relațiile de dragoste cu cei din jurul tău, cu oamenii importanți din viața ta. Apără interesele tale și ale familiei. Cinstește-ți părinții și frații și nu uita niciodată că sunt primii oameni din viața ta care te iubesc necondiționat.

Povața II: Relația de dragoste implică sinceritate față de tine și cel de alături- omul pe care îl alegi pentru un drum în doi. Oferă-i suport, înțelegere, încredere, căldură, libertate pentru a se dezvolta separat, dar și împreună cu tine.

Povața III: Nu ține niciodată lângă tine o persoană care nu te mai iubește, fie ea și persoana pe care tu încă o mai iubești. A-i acorda libertatea definitivă este suprema dovadă a iubirii tale, dar și a prieteniei și recunoștinței față de ce înseamnă aceasta pentru tine.

Povața IV: În iubire nu au loc emoții și sentimente negative, cum ar fi posesivitatea, gelozia, suspiciunile nefondate, lipsa de empatie care creează dezechilibru între „a da” și „a primi”. Dacă simți că acestea încep să se dezvolte, caută cauzele. Nu învinovăți partenera până nu înțelegi unde ai greșit tu. Într-un cuplu sunt trei: tu, ea și relația dintre voi. Ai grijă întotdeauna de partea ta de relație.

Povața V: Tratează-l pe celălalt așa cum ai vrea să fii tu tratat. În orice acțiune există o reacțiune. Este un principiu al Universului. Iubește și vei fi iubit! Chiar dacă cineva îți face rău, nu îi răspunde cu aceeași monedă, ci fă-i un bine. Așteaptă să se îndeplinească legea compensației.

Povața VI: Nu lăsa pe nimeni să te abată din drumul tău! Dacă tu ai visurile, planurile, scopurile, idealurile tale, luptă pentru îndeplinirea lor. Treaba ta este cu tine în viața ta. Nu o închina nici unui alt om, nici nu o transforma doar într-un scop material. Bucură-te de călătoria aceasta acumulând cât mai multe lecții, întâlnind cât mai mulți oameni, bucurându-ți cât mai mult sufletul.

Povața VII: Nu poposi niciodată mai mult decât simți că e nevoie într-un loc sau relație. Vei rata frumusețile altui loc și riști să devii nedorit dacă relația este monotonă, iar prezența ta nu îl mai bucură pe cel de alături. Decât străin în propria casă, mai bine călător pe drumul vieții. Doi oameni nu pot sta alături trup și suflet decât legați prin iubire. Doar atunci sunt sinceri cu ei înșiși și unul față de celălalt.

Povața VIII: Exprimă-ți emoțiile. Învață să trăiești cu ele, fiindcă ești trup animat de sentimente. Inima și rațiunea nu trebuie să se afle într-o relație antagonică. Ele trebuie să muncească împreună într-un singur scop comun: viața ta. Și pot face acest lucru prin iubire. Exprim-o, simte-o, bucură-te de ea! Și bărbații plâng! Important este să fie cineva lângă ei să le șteargă lacrimile.

Povața IX: În orice pierdere este un câștig și în orice câștig este o pierdere. După cum la fel… orice început are un sfârșit și orice sfârșit are un început. Emoțiile, lecțiile acumulate, transformarea sufletului tău, acelea sunt cele importante. Mulțumește Universului pentru pierdere și sfârșit și mergi mai departe către un nou început și câștig.

Povața X: Vârsta fizică nu are prea mare importanță decât în măsura în care îți limitează mobilitatea. Dar dacă îți vei păstra spiritul veșnic tânăr, iar mintea ageră, tu, fiule, ai să faci din viața ta un frumos cumul de lecții pe care îl vei duce spre nemurirea sufletului tău.

     Vă urez, dragii mei fii, să faceți în viața voastră alegeri înțelepte, să cumulați cât mai multe lecții și să iubiți mereu. Nu uitați că sensul vieții și valoarea voastră ca oameni nu este conferită de averile materiale. Ci de importanța, locul și amintirile pe care le lăsați în inimile celor cu care vă intersectați pe drumul vieții. Lăsând trecutul la locul lui, viitorul se va derula creat de clipa prezentului. Carpe diem!

Fiilor mei, la împlinirea frumoaselor vârste de 21 și 17 ani

Vă iubesc! Mama

Trezește-te, părinte!

1 comentariu

Trezeste-te, parinte!Fenomenul violenței în familie a revenit iar în atenția noastră odată cu difuzarea anumitor imagini la televizor. Mă uit foarte rar, însă atunci când o fac mă îngrozesc. E adevărat, se dorește a fi un semnal de alarmă, însă difuzarea zilnică a unor astfel de reportaje poate avea și efectul invers scontat. Nu despre acest lucru vreau sa vă vorbesc, ci despre propria abordare asupra unor aspecte de genul alături de cele care pot defini o persoană pe viață.

  Am crescut într-o familie monoparentală, în care îmi vedeam mama seara, atunci cînd venea de la serviciu. Îmi amintesc că încercam de cele mai multe ori să mă fac cât mai puțin observabilă, că nu alergam de fericire în fața mamei și că, oricât dor aș fi avut de ea, prima emoție, primul impuls era cel de frică și de fugă. Eram „taxată” pentru orice era greșit, chiar dacă acest lucru era o eroare ce nu-mi aparținea- spre exemplu sora mea greșise. De aceea îmi spun mereu că m-am maturizat mult prea devreme, de aceea merg pe principiul că momentele copilăriei sunt definitorii pentru personajul pe care îl vei juca în viața ta de mai târziu, de aceea sunt conștientă că este imposibil ca anumite traume sau experiențe negative trăite atunci când ești mic să nu aibă impact la maturitatea fizică. Uneori am tendința de a considera că întreaga noastră viață este marcată de primii pași, ai celor 7 ani de acasă. În acea perioadă m-am interiorizat mult, iar definitorii pe atunci au fost: comparații și diferențe în atitudinea celor mari vizavi de mine și sora mea, lipsa elementelor afective și pozitiv- motivaționale (sărutări, îmbrățișări, complimentări, felicitări, recompensări), aducerea aminte în permanență a locului ocupat de mine în viziunea celorlalți și a absenței tatălui din viața mea („tu ai doar mamă”, „ești săracă”, „nu mă joc cu tine”, „X, Y, Z sunt mai… și mai… decât tine”), raportări inutile asupra a ceea ce sunt părinții în societate și nu asupra rezultatelor obținute de mine (excelam la învățătură), excluderea pe baza unor raționamente imbecil- deductibile din grupurile celor mici (tot ce era puțin diferit de patternurile societale era perceput ca fiind anormal).  Am crescut timidă, retrasă, niciodată nu mi-am perceput realmente frumusețea fizică și nici nu am știut să primesc complimente. Am apelat de-a lungul vremii la diferite tertipuri de a ieși de după zidul de protecție creat de către mine special pentru a nu fi rănită, observată sau dezamăgită. Ani de lucru cu mine însămi, de a tempera tendința de a cădea în extrema cealaltă.

            Fiul meu cel mare mi-a mărturisit în urmă cu ceva timp că a avut unele momente în care percepția vizavi de mine era în primul rând teama, apoi dragostea de fiu. Țin minte că prima oară am plâns. Mi-am dat seama că, pentru o perioadă de timp, perpetuasem modelul parental văzut în copilărie. Involuntar, instinctiv, inutil… deși îmi jurasem că niciodată copiii mei nu vor trece prin aceasta. Momentul decisiv pentru schimbarea mea a fost acela în care am ales să urmez asistența socială, una dintre cele mai bune alegeri ale vieții mele. Astăzi sunt în măsură să înțeleg nu doar unde am greșit eu, ci unde am reușit să îndrept eroarea. Astăzi sunt capabilă să îmi dau seama unde au acționat traumele copilăriei, să previzionez unde vor acționa și să iau decizii în cunoștință de cauză. Astăzi sunt îndreptățită să vă mai spun că „Bătaia NU e ruptă din rai!” Dimpotrivă!

            Bătaia NU e ruptă din rai!

… ea nu face altceva decât să rupă de fiecare dată, încet- dar sigur, relația dintre părinte și copil, aceea care ar trebui construită pe încredere și iubire. În schimb, construiește de fiecare dată, încet- dar sigur, o relație de subordonare de tipul „Eu te-am făcut, eu te omor!”, de genul „Cel mai puternic deține controlul”. Atenție, în viață relația de subordonare se poate inversa! Ea distruge încrederea micuțului în sine însăși, dar și în cei care ar trebui să îi fie exemple, mentori, în cei apropiați, în familie, în adulți.

… ea poate crea reflexe și atitudini condiționate care, pe viitor, vor fi nu tocmai cele potrivite. Copilul înțelege că agresivitatea dă putere și control celui care o deține, motiv pentru care va face asocieri inexacte și el va perpetua cel mai probabil comportamentul (mai ales dacă este băiat) ori va deveni mult prea introvert și fricos (preponderent dacă este fată). Un experiment interesant găsiți aici: http://www.despresuflet.ro/forum/psihoterapia-comportamentala-f109/albert-bandura-si-teoria-invatarii-sociale-t1862.html

… ea scoate la iveală o parte existentă în noi, aceea a agresivității înnăscute (pe care cândva strămoșii noștri o foloseau în scopul supraviețuirii), dar o denaturează totodată, creând tipare comportamentale de nedorit. Poate fi și un efect al frustrărilor proprii. În loc să căutăm, ca părinți, modalități prin care să oferim copilului modele de manageriere a tendinței agresive a celui mic, noi alegem să augmentăm modelul agresivității prin propriul exemplu și propria conduită cu micuțul.

… există o multitudine de alte soluții prin care noi să învățăm să fim părinți, respectându-le totodată copilăria celor mici. Este o perioadă a vieții cu care ei nu se vor mai întâlni, care creează repere fundamentale pentru viața de adult și ar trebui tratată ca atare. Conștiincios, învățând, citind, simțind, recompensând. Să înțelegem că a fi părinte este cel mai frumos, dar și cel mai complicat rol al vieții noastre. De noi și de învățămintele noastre depinde structura emoțională și relațională de bază a viitorului adult.

      Nimeni nu s-a născut părinte, dar toți ne-am născut copii. Să ne tratăm copiii așa cum ne-am fi dorit noi să fim tratați în propriile familii. Să ne privim în oglindă și să ne dăm seama că, dacă nu ne place adultul ce-l vedem, acesta este un rezultat al educației părinților cumulat cu mediul. Acum, să ne gândim ce adult ne-ar plăcea să fie copilul nostru, ce relație ne-am dori cu el atunci când va crește… și să acționăm ca atare. Modelul meu? Trezește-te, părinte, și înțelege că mâine vei fi bătrânul copil ce are nevoie de îndrumare, iubire, atașament, grijă, că vei fi poate în postura celui slab și mic. Și nu ți-ai dori niciodată ca al tău copil să te trateze cu Bătaia ruptă din rai!

altessePărinților!

 

Copii, prin ochii voştri voi privi atunci când nu voi mai fi!

6 comentarii

prinochiivostri

sursa foto: MorgueFile.com

Eşti acasă pentru câteva zile. Te privesc, ȋmi dau seama că mâine vei ȋmplini 20 de ani. Ȋntreabă-mă când au trecut. Ȋngeraş blond coborât ȋn viaţa mea atunci când credeam că ȋncă pot atinge stelele. M-ai adus cu picioarele pe pământ, dar aripi mi-ai dat. Pentru tine, copile, mi-am propus să ȋnfrunt lumea. Mi-am spus cândva că ȋntre noi nu trebuie să fie prăpastia dintre generaţii… nici relaţia frustrantă dintre mine şi părinţii mei, nici cea autoritară dintre tatăl tău şi părinţii lui. Mi-am jurat ca, atunci când vei veni pe lume, să ȋncerc să ȋnvăţ să fiu părinte. Acel părinte care mi-ar fi plăcut mie, atunci când eram copil, să ȋl am. De am reuşit sau nu… proporţii, procente şi alte rezoluţii nu pot da. Ȋnsă ascult, văd, observ, simt. Şi ştiu că tu şi fratele tău m-aţi recompensat pe măsură. Aspecte multe ale vieţii mi-au dat de ȋnţeles că rolul ȋn care am greşit cel mai puţin dintre toate este cel de mamă.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. Ȋmi apari ȋn faţa ochilor pe la vârsta de 5 lunişoare, atunci când locuiam ȋn mansarda cu chirie, unde iarna ȋngheţai de frig, iar vara te sufocai de căldură… Acea mansardă de cca 10 mp, unde nu ȋncăpeau decât patul nostru, pătuţul tău şi un şifonier. Ternă, ȋncercam să o ȋnveselesc cu flori şi bibelouri. Ȋmi aruncam mereu ochii peste geam la blocurile cu apartamente spaţioase de peste drum şi visam să te duc ȋntr-o zi ȋntr-unul din acelea. Tu erai păpuşa vie pe care eu, la 20 de ani, o primisem cadou de la iubire. Acea păpuşă ce ȋmi lipsise atât de mult ȋn copilărie. Nu prea ştiam ce să fac cu tine… ştiam doar că nu trebuie să te cresc ȋn dezamăgire, tăceri şi incertitudini. Râdeai cu glas de bebeluş la 5 lunişoare atunci când, ȋmbrăcat ȋn costumaş plin de buline colorate şi cu căciuliţa asortată, te puneam ȋn funduleţ, iar tu cădeai ȋntr-o parte. Pe un pat micuţ, ȋntr-o mansardă. Unde am ȋnceput să ȋnvăţ să fiu mama ta.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. Acum ai 4 anişori. La creşă şi grădiniţă la săptămânal ai plâns şi plângi mereu după mine. Am renunţat să te mai duc eu. Plâng odată cu tine. Dar ştiu că altă soluţie nu am. Tăticul plânge şi el, ȋnsă ȋn sinea lui. Doar e bărbat. Ca tine! Ai 4 anişori acum, i-ai ȋmplinit ieri, iar la ora la care tu te năşteai, mă pregăteam de naşterea fratelui tău. Astfel că… vă serbez zilele ȋmpreună! La maternitate, ai alergat cu picioruţele tale pe tot coridorul, strigând: “Mami, mami!” şi mi-ai sărit ȋn braţe, apoi, curios, m-ai ȋntrebat dacă bebe mai e la mine ȋn burtă 😀 Am venit acasă, nici nu m-ai băgat ȋn seamă, căci, ȋn spatele meu, tăticul tău ȋţi aducea un prieten de joacă. A doua mea păpuşă vie. “Vreau să ȋl văd pe bebe!” Şi Bebe i-a rămas numele ani de zile.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. Prima zi de şcoală a ta a fost prima zi de grădiniţă a frăţiorului tău. Nu ştiam cum să mă ȋmpart. Cum să ȋmi gestionez sentimentele şi emoţiile. O parte din mine plânge, alta râde. Tocmai am schimbat casa, ne-am mutat de la bunica ta iar cu chirie, toţi patru. Un confort mai mic, o singură cameră, dar doar noi patru. Ne-am luat viaţa ȋn mâini. Acum plâng. Amintiri revin. Tocmai te-am anunţat că bunica ta a plecat ȋn cer, ȋnsă de acolo te va vedea, căci a lăsat o mică găurică ȋn tavan şi de acolo te veghează. La fel şi străbunica ta, care a plecat… acolo chiar de ziua ta, cu 3 ani ȋn urmă. De la cimitir am plecat la serbarea ta de Abecedar. Plâng şi râd acum. Eram mândră de tine, nu ţi-a curs o lacrimă, nu ai uitat nimic din versurile poeziilor. Apoi, te-ai cuibărit ȋn braţele mele… Şi am simţit că firul care ne leagă ȋncă de când erai ȋn pântecele mele nu se va rupe niciodată, indiferent unde vom fi.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. Mi-a fost mereu teamă că aş putea greşi ȋn educaţia voastră, ȋn felul ȋn care mă comport cu unul, cu celălalt. Mi-a fost teamă că, pentru o secundă, aţi gândi că aş face diferenţe ȋntre voi. Sau că voi nu vă veţi ȋnţelege… aveam exemple la mine, la tati. Ȋnsă, ȋntotdeauna am gândit altfel: ȋnainte de a lua decizia ȋn ceea ce vă privea, m-am pus ȋn locul vostru şi m-am ȋntrebat: “Dacă acum eram copil, de ce am făcut acest lucru? Mi-e frică de mami? Cum ȋmi doresc să se comporte, ce aş vrea să ȋnţeleg eu de la ea?” Apoi, reacţionam. M-a ajutat ȋn timp şi facultatea… şi pe mine, şi pe tine, mai ales. Mami, cum poţi lua tu 8, 9 şi 10 la facultate, iar eu ȋn clasa a V-a să nu pot să fac asta?” M-ai recompensat cu note exemplare. Cu comportament exemplar. Cu ajutor reciproc. Cu iubire. Cu cea mai mare iubire pentru frăţiorul tău.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. Prima ta dragoste. Suferinţa ei. Primele ȋntrebări despre intimitate. Cum să ȋţi fi răspuns? Tati vă trimitea la mine pe amândoi, să vă dau eu răspunsuri. Vă spunea mereu că sunt mai deşteaptă. Iar eu trebuia să mă descurc, să nu care cumva să vă spun ceva eronat, care să aibă repercusiuni pe viaţă. De la suferinţă la iubire, de la lecţii la cursuri diferite, de la alegeri pentru voi la educaţia propriu-zisă, mereu am avut ȋn gând un scop: niciodată să nu vă fie ruşine cu cine sunteţi, de unde veniţi, de ce părinţi aveţi. Să vă asumaţi identitatea, originile şi să nu vă plecaţi capul.

Zâmbesc amintirilor. Unora dintre ele. De un 8 Martie ai strâns bani o săptămână şi ai venit acasă cu un buchet mare de flori. “Sunt pentru tine, mami! Te iubesc!”  Sau, când ai mai crescut, ai complotat cu fratele tău şi cu tati şi mi-aţi luat mereu câte ceva. Da, un cadou pe care ȋl ţin minte… păpuşa mare pe care o am şi acum. O păpuşă din cârpe, de dimensiunea unui copil. Cât aţi umblat după ea! Asta ȋmi dorisem. Ceea ce nu avusesem atunci când fusesem mică. Alţi bănuţi de buzunar strânşi şi aduse acasă prăjituri, suc, flori, felicitări. Am păstrat… felicitările voastre de la şcoală, din clasa I până mai târziu. Brăţările din maternitate de când v-am născut, jurnalele de bebeluşi ţinute pe o agendă din anul respectiv, moţul tăiat cu ce aţi ales, poze din ce ȋn ce mai multe, casete video, dvd-uri, câteva caiete şi lucruşoare de când eraţi mici. Dar cel mai mult am păstrat amintiri.

Zâmbesc. Unui viitor ȋn care eu voi fi cândva o amintire. Ştiu că veţi alege ce e mai bine pentru voi. Ştiu că v-am furnizat cele mai puternice arme din lume: iubire, ȋncredere ȋn voi, ambiţie, motivaţie, empatie. Dar mai presus de toate ştiu că v-am definit calitatea de OM. Iar prin ochii voştri voi privi atunci când nu voi mai fi! Fiindcă sunteţi parte din mine, iar eu parte din voi.

La mulţi ani, băieţii mei!

altesseFiilor mei, R. & R., la ȋmplinirea vârstelor de 20 şi 16 ani.

Older Entries