Prima pagină

Când sinceritatea se întâlnește cu sufletul

1 comentariu

MOTTO:  „Dacă ai ști că cineva potrivit te așteaptă undeva, acolo, sub același cer cu tine, ți-ai mai pierde timpul într-o relație nepotrivită cu cel de alături?” (Antonia Bogdana Bălan)

Vine o vreme când golul trebuie umplut. Sinceritate mă numesc. Caut suflet… al cărui gol să îl umplu. Căruia să îi dau curajul de a vedea dincolo de goliciunea lui și de a începe să caute adevărul din el. Să îi dau puterea de a renunța la ceea ce îi aduce frustrări, neîmpliniri, la rutină și obișnuință, la tipic și să-și urmeze menirea. Dacă ai ști că cineva potrivit te așteaptă undeva, acolo, sub același cer cu tine, ți-ai mai pierde timpul într-o relație nepotrivită cu cel de alături? Aș vrea, suflete, să te fac să înțelegi că orice clipă petrecută în frustrări, speranțe și iluzii sau dezamăgiri este o clipă irosită în van, în care ai putea să întâlnești sufletul care să te împlinească. Că viața este un cumul de lecții cu clase pe care le ai de absolvit și profesori de care te desparți la un moment dat… Depinde doar de tine dacă vei absolvi magna sau summa cum laude sau vei susține la nesfârșit restanțe. Indiferent cum ar fi, vine o vreme… Când începi să conștientizezi că ești dator cu o moarte, iar pentru asta trebuie să pricepi că ești dator și cu o viață. A ta. Ție. 

     A venit vremea… Mi-am luat rămas bun de la cei 23 de ani de căsnicie. Poate nu scriptic, birocratic. Încă. Dar am permis sufletului meu să-și dea o altă întâlnire, la un ceas de seară, într-o zi aniversară. O întâlnire în care golul emoțional din el începuse deja să fie umplut. Restul nu avea să fie decât o firească și așteptată continuare a unui început fie predestinat, fie doar o lecție de viață. Îmi promisesem cândva să nu mai spun Niciodată nu am să… Atunci când am renunțat la tot ceea ce aveam în România, când pășeam singură afară dintr-o căsnicie ce știam că nu mai poate fi reparată în ciuda tuturor eforturilor mele de ani, am simțit în adâncul sufletului meu o chemare. Un fir invizibil mă trăgea către o viață nouă, într-o țară nouă. Parcă știam că acolo trebuie să fiu, indiferent de renunțări, sacrificii, doruri, dureri, amintiri și uitare. În ianuarie 2016 într-unul dintre interviurile mele încercam să nu definesc dragostea:

Nu am dat nicio definiție! Nici nu am să dau. Dar știu ce caut! Acel fir invizibil care leagă doi oameni încă de la prima întâlnire, astfel încât niciodată să nu se despartă sufletește, uite, înceteze să se iubească, indiferent cât de departe ar locui unul de altul sau cât de imposibil ar părea să fie împreună! Acel fir invizibil care leagă oamenii ce se iubesc cu adevărat, (re)unindu-i dincolo de viață și de moarte. Același fir invizibil care unește oamenii predestinați, ei simțind și știind în adâncul sufletului că există undeva în această lume și că într-o zi firul îi va atrage unul spre altul, (re)găsindu-se și (re)cunoscându-se! Da, știu, e o nebunie, dar despre asta este al treilea roman și asta cred că se va întâmpla în viața mea.

cand sinceritatea intalneste sufletulDe la plecarea mea din România a trecut aproape un an. De la interviu șase luni. Dar nu perioada de timp este relevantă. Ci faptul că mi-am permis să fiu sinceră cu mine. Să îmi rezerv dreptul la a fi prima în viața mea. Să armonizez (micro)universul sufletului meu cu  imensitatea Cosmosului. Să las lucrurile să se alinieze în destinul meu pentru o zi, o lună, un an sau o viață. Să nu mă mai împotrivesc lucrurilor frumoase. Să nu mai permit prejudecăților, răutății, bârfelor, principiilor eronate să îmi conducă sau influențeze destinul. Să las să se întâmple dincolo de judecăți de valoare, bariere psihologice sau ce va să zică lumea. Fiindcă sunt anumite situații care știi din interiorul tău că se vor întâmpla. poate chiar dinainte de a cunoaște personajele. Unii le numesc predestinare. Alții doar coincidențe. Eu le spun continuarea firească a unui episod dintr-o altă viață. „Da, știu, e o nebunie, dar despre asta este al treilea roman și asta cred că se va întâmpla în viața mea.” Și s-a întâmplat. Am înțeles că Octavian Paler avea dreptate: „Iubirea nu e doar un zâmbet, nu e doar o floare. Iubirea e un suflet rănit și apoi vindecat de altul…” A venit vremea… Mi-am luat rămas bun de la cei 23 de ani de căsnicie. Am permis sufletului meu să își dea întâlnire, într-un fapt de seară, într-o zi aniversară, cu sinceritatea unui alt suflet.

 

Iubirea… acel fir invizibil care unește oamenii predestinați

2 comentarii

Iubirea… acel fir invizibil care leagă doi oameni încă de la prima întâlnire, astfel încât niciodată să nu se despartă sufletește, uite, înceteze să se iubească, indiferent cât de departe ar locui unul de altul sau cât de imposibil ar părea să fie împreună! Acel fir invizibil care leagă oamenii ce se iubesc cu adevărat, (re)unindu-i dincolo de viață și de moarte. Același fir invizibil care unește oamenii predestinați, ei simțind și știind în adâncul sufletului că există undeva în această lume și că într-o zi firul îi va atrage unul spre altul, (re)găsindu-se și (re)cunoscându-se! Da, știu, e o nebunie, dar despre asta este al treilea roman și asta cred că se va întâmpla în viața mea.

Aici, ultimul meu interviu 🙂

Românii știu românește

ubi_bene_ibi_patria_home_is_where_you_feel_good_square_sticker-rcd7b88af60de43a1b8bd5871834e7cc1_v9wf3_8byvr_324.jpgAş minţi dacă aş spune că n-am avut un şoc în momentul în care mi-a comunicat decizia pe care o luase.  Când am aflat că vrea să plece din ţară, am simţit un gol în stomac. Urma să fiu departe de una dintre cele mai bune prietene pe care mi le-a ales destinul. Dar m-am ţinut tare, pentru că pur şi simplu simţeam că ei îi va fi bine, iar că mie o să-mi treacă. La urma urmei, era doar un gol în stomac.
Au trecut patru luni de atunci şi am avut dreptate. Încet-încet, golul a dispărut. Asta pentru că am realizat că distanţa dintre două persoane care se iubesc se măsoară în dragoste, nu în kilometri. Iar timpul… „timpul este doar fluviul din care pescuiesc eu”. (Charles Baudelaire)
Deci n-o mai lungesc. Dragii mei, Antonia Bogdana Bălan!

1. Antonia, când crezi tu că e momentul potrivit pentru „Stop!…

Vezi articol original 3.006 cuvinte mai mult

Viața trăită prin ochii celuilalt

Lasă un comentariu

viata traita prin ochii celuilalt

Temeri. Frici. Groaza de a pierde. Partenerul, mariajul, relația, cuplul. Și toată viața se învârte în jurul construcției așa-zis solide și al fricii demolării ei. Să uiți de toți, de prieteni, de rude, să te refugiezi în ideea de cuplu, de doi. În loc să construiești relația cu suficientă iubire, libertate, dăruire, tu să o clădești cu posesivitate, control, gelozie, obsesie.

Granița dintre iubire și dependență este infimă. Viața trăită în extreme de genul este, din punctul meu de vedere, o viață în care mi-aș irosi timpul. Al meu, al partenerului meu. Când iubirea ce ne-a legat cândva se transformă în lesa cu care îmi țin omul de alături ea, iubirea, devine inutilă. Se transformă în posesiune, în temeri. În frici. Groaza de a pierde. Partenerul, mariajul, relația, cuplul. Numai că nu pricepem că ceea ce pierdem este, de fapt, esența propriei vieți. O viață trăită prin ochii celuilalt este o viață neasumată. Iar o iubire care trebuie păzită a încetat de mult timp să fie iubire.

Lucrurile făcute în doi, fie că vorbim despre plimbări, discuții, treburi casnice, dragoste, trebuie făcute cu plăcerea de a fi în doi. Lipsa de spațiu acordată partenerului, gelozia și suspiciunea nu fac altceva decât să demonstreze temeri. Frici. Groaza de a pierde. Partenerul, mariajul, relația, cuplul. Când, de fapt, nu pricepem că ne-am pierdut încrederea în noi înșine, în cuplu, în iubire. Încrederea în celălalt și în iubirea lui.

De ce mi-ar fi frică de faptul că el m-ar părăsi dacă este un om în care am încredere, care știu că mă iubește, că este acolo și acolo a fost mereu? De ce mi-ar fi frică de faptul că el m-ar înșela dacă eu știu că sunt feminină, atrăgătoare, femeia de alături, cea mai bună dintre toate (doar pe mine m-a ales), că îl cunosc și știu să îi ofer fix ceea ce are nevoie? De ce m-aș teme de o altă femeie mai tânără dacă eu știu să îmbătrânesc cu eleganță și demnitate și să fiu a lui și lângă el când face același lucru?

Mi-am pus aceste întrebări deși nu sufăr de gelozie și nici nu am suferit vreodată. Gelozia, obsesia, dependența, negarea propriei ființe și închinarea ei celuilalt duc spre patologic. Părerea mea. Unii mi-au spus că nu am iubit cu adevărat fiindcă nu am fost geloasă. Ba da! Nu doar că am iubit cu adevărat, dar am și știut să mă bucur realmente de iubirea mea. Fără temeri. Frici. Groaza de a pierde. Partenerul, mariajul, relația, cuplul…

Older Entries