Prima pagină

Sinceritate mă numesc! Caut suflet.

5 comentarii

Sinceritate ma numesc    Vine o vreme. Când ai de ales. Egoism? Realism? Iubire de sine? Înțelepciune? Maturitate? Vine o vreme. Când începi să conștientizezi că ești dator cu o moarte, iar pentru asta trebuie să pricepi că ești dator și cu o viață. A ta. Ție. Depinde ce vrei să faci cu ea în continuare. În iubire, în căsnicie sau cuplu sau pur și simplu ajungem uneori să credem că viața le-o datorăm doar celor din jur, indiferent de circumstanțe. Sacrificiu de sine. Dar de ce este nevoie de el atunci când cuplul/ căsnicia nu mai funcționează? Sau când nu te mai simți bine în familie, în ciuda tuturor încercărilor, când numai inerția vă mai ține strânși în singurătatea în doi? Încăpățânarea de a vedea dincolo de ceea ce este obișnuit, stagnarea în relații disfuncționale doar de dragul acumulărilor unor ani, al copiilor sau averii ne duc cu certitudine către un eșec. Nu suntem nici noi fericiți, nu dăm voie nici celui de alături să fie. Căsnicia nu este penitență pe viață, constrângerea de a reveni acasă deși suntem doi străini. Aceasta este o perpetuare a unui model eronat de relaționare în absența iubirii și doar în prezența unui sacrificiu de sine. Iar el face mai mult rău decât bine: nouă, individ și cuplu, copiilor… Vine o vreme. Când începi să privești sincer realitatea. Și nu, nu e egoism. E doar viața ta.

  Sinceritate mă numesc. Caut suflet…

… în care să mă cuibăresc, cu care să leg o relație.

… pe care să îl învăț că viața este scurtă.

… căruia să îi dăruiesc o clipă de introspecție.

… pe care să îl determin să fie principalul personaj al poveștii.

… împreună cu care să descopăr adevărul propriu.

… căruia să îi ofer un echilibru, un reper.

… pe care să îl fac să înțeleagă că avem doar o clipă de trăit în comparație cu eternitatea.

   Vine o vreme. De obicei asta se întâmplă pe la jumătatea vârstei, atunci când ne aflăm la un hotar emoțional, psihologic. Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaștem. Mult a fost, puțin a rămas. Copiii-s mari, de obicei, cariera e la apogeu. Și descoperim, totuși, că ne lipsește ceva. Iar în acel loc unde simțim lipsa s-a insinuat încet- încet un gol. L-am ignorat. Nu am avut timp de introspecții. Am alergat pentru acumulări materiale sau pentru supraviețuire și adaptare. Și ne-am pierdut de noi, pe noi. Am crezut mereu că ne regăsim în celălalt. Dar descoperim și acolo, poate, un străin.

    Vine o vreme când golul trebuie umplut. Sinceritate mă numesc. Caut suflet… al cărui gol să îl umplu. Căruia să îi dau curajul de a vedea dincolo de goliciunea lui și de a începe să caute adevărul din el. Să îi dau puterea de a renunța la ceea ce îi aduce frustrări, neîmpliniri, la rutină și obișnuință, la tipic și să-și urmeze menirea. Dacă ai ști că cineva potrivit te așteaptă undeva, acolo, sub același cer cu tine, ți-ai mai pierde timpul într-o relație nepotrivită cu cel de alături? Aș vrea, suflete, să te fac să înțelegi că orice clipă petrecută în frustrări, speranțe și iluzii sau dezamăgiri este o clipă irosită în van, în care ai putea să întâlnești sufletul care să te împlinească. Că viața este un cumul de lecții cu clase pe care le ai de absolvit și profesori de care te desparți la un moment dat… Depinde doar de tine dacă vei absolvi magna sau summa cum laude sau vei susține la nesfârșit restanțe. Indiferent cum ar fi, vine o vreme… Când începi să conștientizezi că ești dator cu o moarte, iar pentru asta trebuie să pricepi că ești dator și cu o viață. A ta. Ție.

semnaturaCelor dezamăgiți în relații și lipsiți de curajul de a o lua de la început…

Anunțuri

Femeie, pierdut demnitate. Găsitorului recompensă!

4 comentarii

Femeie, pierdut demnitate. Găsitorului recompensă!Am obosit. Am pierdut. Am iubit, iubesc și voi iubi, dar nu primesc în schimb decât mici recompense. Mă simt, uneori, un cățeluș neajutorat, căruia i se mai aruncă, din când în când, câte un os de la masa stăpânului. Stăpânul? Da, stăpânul sentimentelor mele, al iubirii mele, al vieții mele. Cel care deține frâiele, e capul familiei, căruia îi pun masa, îi spăl cămășile, pe care îl privesc adesea ca pe cel mai iubit pământean. Căruia îi deschid ușa atunci când vine de la serviciu sau din peregrinările lui, pe care îl ating cu respect, grijă și iubire. Pe care îl privesc noaptea, atunci când doarme, și mă rog să nu îl pierd sau să-mi spună mai des cuvintele acelea… Nu-i cer prea multe, doar iubire și respect. Vine acasă… mă întreb dacă o face din devotament, din obișnuință, din lipsa unei alte locații sau din pură și inegalabilă dragoste față de mine și cuplul nostru. Nu, nu îmi doresc să se întoarcă doar pentru că avem un copil, doi sau trei, nici pentru că nu cunoaște alte căi, alte drumuri. Aș fi mai bucuroasă dacă ar ști multe alte poteci, dar una singură l-ar atrage, fiindcă l-ar aduce la casa unde îl așteaptă femeia pe care o iubește și care îl iubește.

            Știi, stăpâne al inimii mele, m-am gândit deseori cum să-ți spun că mi-am pierdut demnitatea. M-am dezbrăcat de orice temere, de orice reținere, m-am arătat în fața ta mereu așa cum sunt, goală trupește, dar atât de plină de tine! Ești fibră a ființei mele și nu știu cum să trăiesc în absența ta. Știu, sunt răutăcioasă, îți verific mereu telefonul, adulmec mirosul din mașină atunci când mă urc în ea, îți verific îmbrăcămintea să văd dacă nu cumva e vreo urmă de ruj. Dar iartă-mi atitudinea. Nu îmi stă în caracter, însă absența ta observabilă, deși ești prezent fizic, ocaziile tot mai rare în care mă mai ții în brațe, ochii care privesc prin mine deseori, tăcerile tale, tristețea ta în anumite ocazii, pe care tu crezi că eu nu o văd… Cuvintele acelea… foarte rar, mult prea rar mi le-ai spus. Adevărat. Acasă ai venit. Bani am avut. Griji deloc, decât să întrețin casa și să cresc copiii, să merg la serviciu, să mă întorc. Nu te-am întrebat de mai poți, de ești mulțumit de tine, de noi. De ce tu ai evoluat, eu am rămas acolo, mai mereu casnică. Am pretins mereu… am urlat uneori… te-am simțit prea departe de cele mai multe ori… am vrut să te fac atent la mine, dar nu știu cum. Fiindcă m-am dezgolit de mult timp și m-am umplut cu tine, iar pe tine nu propria-ți oglindă te atrage. Știi doar că te aștept mereu. Dar nu știi ceva, bărbate.

            Nu, tu nu știi că am realizat, la vârsta maturității, că mi-am pierdut demnitatea. În așteptări nocturne/ diurne, speranțe utile/ inutile, dorințe firești/ nefirești, griji și iubirea după care eu tânjesc. Mă „plătești” mereu. Banii au fost mereu moneda ta de schimb. Cadouri mai mici, mai mari, vacanțe dictate de tine, flori aduse cu mascată vinovăție, îmbrățișări „prietenești”, fără să îmi mai cauți mâna, privirea. Sexul făcut rapid, pe întuneric, descărcarea naturală a oricărui mascul… sforăitul de după, în vreme ce eu… încă mai visez cuvintele acelea. Și le aștept.

            Stăpâne, bărbate, poate am știut dintotdeauna că între noi eu dau mai mult, tu mai puțin. Poate am sperat că aș fi capabilă să te atrag, să te schimb, iar asta, încet, încet, a dus la o pierdere a mea. Poate cea mai dureroasă. Pierderea demnității mele de femeie. Știi, constat că e mai dureroasă decât orice, decât acele scrisori de demult, găsite la tine, sau decât unele mesaje din trecut ale femeilor ce au mai trecut așa, razant, prin viața ta. Pe care le-am urât cum nu am știut vreodată că aș fi capabilă. Cu cât le-am urât pe ele mai tare, cu atât te-am iubit pe tine mai mult și cu atât m-am încăpățânat să cred că voi fi iubirea vieții tale. Mi-ai adus flori iar, m-am bucurat ca un copil. Dar privirea ta mi-a șoptit altceva. Un sentiment de vinovăție. Nu, nu mă poți iubi la fel de mult. Nu, nu mă poți aprecia. Iar eu… Am obosit. Am pierdut. Am iubit, iubesc și voi iubi. M-am hotărât să dau un anunț. „Femeie, pierdut demnitate. Găsitorului recompensă.” Da, stăpâne, bărbate, iubite, găsitorului îi voi da recompensă iubirea mea. Dar nu vei fi tu acela!

altesseAcest material se dorește a fi o introspecție în cazul femeilor care se recunosc în descriere. Nu este și cazul meu, dar îl găsesc din ce în ce mai des în jur.

Ȋn grădina sufletului meu. . .

Lasă un comentariu

ingradinasufletuluimeuAcolo ȋmi fac timp să mă plimb mereu… Admir o frunză, o floare sau un fluture, un curcubeu rezultat dintr-o lacrimă şi o rază de lumină, aleile cimentuite dinspre şi ȋnspre mine. Şi ştiu că este unică, inconfundabilă şi ȋn continuă transformare.

Acolo…

 … am plantat eu şi au plantat şi alţii. Udate cu ploaie de lacrimi şi umbrite de regrete, ȋncălzite de ȋnţelegere, luminate cu iubire, seminţele acelea au rodit. Unele au scos la iveală flori mai frumoase, mândre şi ȋnalte, altele plăpânde fire de iarbă. Mă plimb printre ele pe aleile cimentuite ale unor drumuri către mine şi de la mine către cei pe care i-am iubit… Uneori, aplecându-mă spre un ghiocel de amintire ce se iţeşte de sub o pătură de omăt a uitării, alteori admirând o floare de nu-mă-uita a unei iubiri pierdute şi trecute. Rareori răscolesc pământul reavăn al unui suflet ȋncercat, poate fiindcă mi-este teamă să redescopăr senzaţii şi sentimente de mult apuse, adânc ȋngropate. Sau poate fiindcă ȋmi place aşa cum este acum: proaspăt, umed, tocmai bun pentru a sădi alte seminţe.

…  vin oameni să vândă, să fure sau să dăruiască. Le-am dat voie unora să pătrundă, crezând că vor sosi doar să privească, să ia aminte, să compare sau să ȋnfrumuseţeze. Nu am crezut că pot sădi seminţe de buruieni dăunătoare ca teama, dezamăgirea, suferinţa ori că pot smulge cu rădăcină cu tot florile mele de curaj, ȋncredere şi iubire. Au venit mulţi, ce-i drept, dar puţini au fost cei cu flori alese, veniţi doar pentru a-şi expune propriile lucrări şi pentru a-mi ȋmpărtăşi frumuseţea unor experienţe. Ei sunt cei care mi-au dăruit seminţele unor flori nemaiȋntâlnite, răsaduri de ȋncredere şi ploi de bucurie. Şi au plecat cu mâna goală… căci eu nu am ȋnţeles pe-atunci ce ȋmi dăruiau.

nu sunt unicul grădinar. Fac schimb de experienţă. Azi plantez un răsad de curaj şi o sămânţă de prietenie, apoi aştept să crească la fel cu cele ale grădinarului ce mi le-a vândut sau dăruit. Din când ȋn când, ȋmi expun florile sufletului la o expoziţie. Nu am niciodată grijă să văd cui le arăt. Ȋncerc uneori să le protejez de cei care vin chiar şi cu buruieni. Nici o floare nu este urâtă şi nici rea, chiar şi buruienile pot fi utile. Nu aş putea să ştiu cât de frumoasă este grădina sufletului meu dacă nu aş avea cu ce să o compar. Buruienile altora, seminţele răspândite inutil pe-aici… nu mă mai ȋnfricoşează. Dacă grădina sufletului meu place este pentru că… la ea au contribuit şi alţi grădinari.

pierderile lasă ȋn urmă câştiguri. Da, unii fură răsad de iubire şi curaj, lasă ȋn urmă deşertăciune şi teamă, alţii cred că au tot dreptul să calce peste firele verzi şi subţiri de iarbă sau să smulgă cu tot cu rădăcini flori de nu-mă-uita, de ȋncredere, de optimism, de bunătate, să fugă cu ele ȋndesându-le ȋntr-un buzunar ascuns la piept. Din neştiinţă, neputinţă sau invidie, din răutate ori nevoia de a fi la fel. Aceia nu se zbat să ȋşi creeze propria grădină a sufletului, ci ȋncearcă să fure, să rupă, să imite, să strice ceea ce au plantat alţii. Ȋi compătimesc pe cei care nu ştiu să iubească decât prin imitaţii. Căci copiile nu vor fi niciodată la fel de frumoase ca originalul. Iar eu… ȋn grădina sufletului meu ȋmi fac timp să mă plimb mereu… Admir o frunză, o floare sau un fluture, un curcubeu rezultat dintr-o lacrimă şi o rază de lumină, aleile cimentuite dinspre şi ȋnspre mine. Şi ştiu că este unică, inconfundabilă şi ȋn continuă transformare.

Astăzi, ȋn ajun de sărbătoare, vă doresc să vă faceţi timp să pătrundeţi şi ȋn grădina sufletelor voastre. Să lăsaţi oamenii dragi să admire, să ude, să planteze şi să ȋncălzească cu iubire şi ȋnţelegere. Căci nimic nu poate ȋnnobila mai mult o grădină a sufletului decât dragostea!

Familiei mele

sursa foto: morguefile.com

Older Entries