Prima pagină

Lecție :)

2 comentarii

„La Marginea Căsniciei” a devenit de curând în afara ei. Oficial sunt divorțată. Am urât mereu acest cuvânt. Poate pentru că el mi-a marcat mereu viața, din copilărie până la maturitate. Și totuși… știu că există ceva mai rău: resemnarea. Aceste lucruri le-am aflat din lecțiile ultimului an. Am învățat că…

… dacă cineva te iubește cu adevărat, nu doar o declară. Îți demonstrează zilnic, dar mai ales în momentele în care ai nevoie cu adevărat. Să ignori o femeie nefericită este una, dar să nu te intereseze starea emoțională și mentală a femeii de lângă tine mi se pare o crimă. Mai ales atunci când ea a venit în căsnicie cu tot sufletul, nedorind nimic altceva în schimb decât dragoste. Când nopți la rând plânge în pumni de toate durerile pământului, gândind pentru familie, iar tu, bărbat ignorant, sforăi obosit. Când nu găsești niciodată timp pentru comunicare, pentru planuri comune, pentru ieșiri în familie, ba, dimpotrivă, mai și reproșezi că nu ești lăsat în pace. Când apreciezi mai mult serviciul tău stabil decât stabilitatea unei familii. Nu, nu te condamn, expun doar o realitate.

…. nu toți suntem făcuți să murim alături la bătrânețe. Unii dintre noi sunt făcuți să poposească în viața altora doar ca să lase lecții, amintiri, copii, suflete mutilate, minți distruse. Dar că cel mai important este să înveți să renunți la ceea ce îți face rău. Chiar dacă doare mai rău și este mai puțin observabil decât dacă ar smulge cineva carnea de pe tine. Căci rănile lui, ale SUFLETULUI, sunt mult mai puțin vizibile decât ridurile unor ochi orbiți de lacrimi, ori decât firele de păr albite de vreme sau zâmbetul amar de neputință. Câți știu care sunt dramele unui suflet de femeie care rabdă în tăcere și așteaptă ani de zile, înlănțuită în uitare, loialitate și amar?! Fiindcă așa suntem noi, unele femei, credem, iubim, sacrificăm pentru binele celorlalți visuri, dorințe… Ne frângem aripi în zbor doar pentru că avem un lanț al căsniciei și datoriei. Și el ne trage mereu înapoi, fie că vrem, fie că nu.

… un bărbat nu este bun doar pentru că nu te bate, nu te înjură, nu te jignește, ori pentru că aduce banii în casă, face mâncare, curățenie… Și dacă atunci când face toate acestea ignoră dramele sufletești ale femeii de alături, spuneți-mi, mai este bun?! Ah, și câte mi-au auzit urechile după ce am plecat, dar mai ales după ce am hotărât să rup relația de tot! De la „curvă” la „vaaai, ai lăsat așa un om bun, care te iubea, care era în stare să facă orice pentru tine. L-ai lăsat cu datorii și ți-ai pus coada pe spinare, halal femeie!”. Dragii mei critici care habar nu aveți de realitatea celor întâmplate, înainte să mă judecați pe mine, judecați căsniciile/ relațiile voastre. Decât să fiu într-o căsnicie în care mă prezint în fața lumii cât de „fericit/ă sunt”, „câți ani am de căsnicie”, iar între timp să am lacrimi în ochi, lipsă de planuri și dezvoltare în doi, lipsă de interes, nemulțumiri sau, mai mult, unul-doi amanți/ amante (valabil și pentru soți), prefer să am curajul de a spune larg: GATA! Renunț înainte de a mă dezumaniza și prefer să păstrez demnitatea unei alegeri și a unui adevăr, decât minciuna perversă spusă cu zâmbet larg, frumos ambalată a unei căsnicii îndelungate în care ești singur în doi sau iubești prin alte paturi.

… divorțul nu este un eșec. Este de multe ori un exemplu de înțelepciune și maturitate. Și nu vorbesc doar în cazul meu. De ce aș face continuu ceva ce nu mă satisface? Suntem într-o continuă schimbare ca oameni, ceea ce mă mulțumea acum 23-24 de ani în prezent poate nu mai mi-este necesar, ba poate chiar îmi face rău! Pe toți ne leagă diferite lucruri, amintiri, sentimente… asta nu înseamnă că trebuie să le mențin dacă nu mă mai reprezintă, dacă îmi provoacă stări în care eu reacționez într-un fel care nu mă reprezintă. În viață am nevoie de mine, să devin cea mai bună variantă a mea atunci când voi trece dincolo. Altfel, nu voi face altceva decât să perpetuez o stare de fapt în care eu nu sunt EU. Doar pentru că dincolo de orice ar trebui să primeze gura lumii, anii trecuți, averile, ratele. Venim singuri și goi pe lume, plecăm singuri și plini. Da, plini de amintiri și iubiri, de lecții și fericire/ amărăciune. Singuri alegem care ne e calea.

… în sfârșit nu trebuie să mă intereseze gura lumii, prieteniile false, judecata altora, invidii, răutăți, sfaturi venite de la cei care nu sunt în stare decât să plutească în propria lor minciună că le e bine, regretele tardive ale celor care nici nu s-au uitat la mine atunci când am fost jos. Mulțumesc doar acelora care au venit necondiționat către mine, spunând-mi poveștile lor de viață, asemănătoare cu a mea. Mulțumesc acelor femei care sunt mai curajoase decât mine și rabdă acolo, în adânc de suflet, până într-o zi când vor deschide aripile în zbor spre visurile lor. Mulțumesc fostului meu soț pentru lecția de viață și anii în care m-a iubit, dar mai presus pentru cei în care mi-a ignorat visurile. Mulțumesc omului de lângă mine, din prezent… Universul a fost darnic cu mine. Mi-a demonstrat din nou că nimic nu este imposibil!

P.S. Într-un comentariu lăsat pe blog, o duduie care nu e în stare să-și prezinte numele integral și adresa de email reală nu doar că mă acuză de plagiat, dar mai spune și că am probleme zdravene la cap, că habar nu am ce e o căsnicie și că nu o să îmi mai urmărească blogul. Îi răspund aici că îi mulțumesc, dar oamenii din peșteri au evoluat făcând ca mine, testând necunoscutul. Cât despre plagiat și probleme la cap, stimată madam Corina, lăsați-mă să cred că sunteți dvs. mai zdravănă. Nu prea înțeleg de ce urmăreați un blog a cărui titulatură chiar indica (hahaha) că nu știu ce e o căsnicie! Voiați să aflați ce e dincolo de ea sau mă invidiați pe ascuns că am curaj? Succes, madam Corina! Mersi de delete, dar nu mă interesează să am stupid followers. M-ați scutit de block.

Interviu cu EA – „Nu lăsa niciodată regretele să umbrească amintirea iubirii!”

2 comentarii

MOTTO: „Dacă ne este dat să fim împreună, vom fi, indiferent că tu crezi sau nu!” („Te iubesc, Filip!”)

      Femeile pe care le-am cunoscut și care m-au impresionat puternic prin forța cu care au luat viața în piept și s-au luptat cu ea, deși păreau firave, mult prea sensibile și delicate ca să o învingă, sunt puține. Una dintre ele a fost bunica mea, monument de devotament și dragoste, altruism și integritate. Despre Constanța sufletului meu am să vă povestesc cu altă ocazie, în ea veți găsi probabil acea bunică pe care și dvs. ați avut-o. Astăzi am ales să vorbesc cu un om pe care îl cunosc dintotdeauna. Ne separă doar patru luni la naștere. Ne-au separat etajele scării din blocul în care am locuit, apoi cartierul, apoi familiile și anii, într-un sfârșit. Ne-am regăsit în urmă cu doi ani, cu răni neînchise ale sufletului, cu lecții dure de viață, amintindu-ne de visurile de mici, apoi de cele de adolescente și, în final, făcând un rezumat al celor împlinite. Dându-ne mâna ca atunci când eram copile și simțind, știind dincolo de cuvinte, că cealaltă e acolo dintotdeauna. Ca și când nimic, nimeni, niciodată, nu ne-ar fi despărțit. A spune soră sau prietenă este prea puțin poate. A spune om al sufletului meu este tocmai potrivit. Fiindcă în multe momente ale vieții sufletul meu a găsit alinare în casa, în vorbele și prin sprijinul său. Mi-a șters multe lacrimi și mi-a ascultat păsurile, mi-a păstrat secretele și mi-a întins o mână. Azi e rândul meu. Îi întind condeiul și lăsăm literele să se adune în cuvinte, cuvintele în rânduri. Ele vă vor vorbi despre o femeie independentă, ambițioasă, care a avut curajul să iasă dintr-o căsnicie de ani în care nu se mai regăsea, pornind pe cont propriu alături de doi copii, în căutarea iubirii pe care nu o aflase încă. Acea iubire pentru care nu doar mori, dar începi, de fapt, abia atunci să trăiești. Pentru mine, Luissa este în cea mai mare parte întruchiparea Calinei, personajul feminin principal al primului meu roman.


  •  Bună, Luissa! Îți mulțumesc că ai acceptat să povestim câte ceva. Pentru început, te rog să ne spui despre tine atât cât consideri tu că ar trebui știut. Cum ai vrea să te cunoască cititorii mei?
Luissa (foto arhiva personală)

Luissa (foto arhiva personală)

Bună, în primul rând mulțumesc pentru invitație. Nici nu știu cum aș dori să mă cunoască cititorii. În afară de faptul că mă consider o femeie obișnuită care își cunoaște limitele, principiile, dorințele, poate prea ambițioasă uneori și excesiv de încăpățânată atunci când îmi propun ceva. Divorțată, mamă a doi copii, femeie independentă care se bazează pe propriile puteri.


  • Știm amândouă că nu ți-este necunoscut titlul La Marginea Căsniciei. Cum te raportezi la el?

Să zicem că am trecut prin acest prag, un prag dificil, dureros.


  • Ai fost căsătorită o perioadă îndelungată. De ce ai ales totuși să părăsești siguranța unui mariaj, și nu mă refer neapărat la cea materială…

Într-o căsnicie adevărată prea puțin contează partea materială. De aceea spunem La bine și la rău. Atunci când există respect, comunicare și înțelegere restul decurge de la sine. Am ales acest pas pentru a stopa singurătatea în doi.


  • Crezi că relațiile dinainte de căsătorie sunt utile în alegerea unui partener potrivit sau totul este doar o chestiune de noroc și adaptabilitate? Alegem prea greu și renunțăm prea ușor în zilele de azi?

Ar fi multe de spus pe această temă. Da, după părerea mea sunt foarte utile relațiile dinainte de căsătorie. În primul rând ne ajută să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne cunoaștem limitele și capacitatea de adaptare, să învățăm când și cât trebuie să lăsăm de la noi, când și cât trebuie să lase partenerul de la el. Da, poate fi și chestiune de noroc. Dacă avem norocul să ne cunoaștem sufletul pereche de la bun început, se schimbă radical datele problemei. Fiecare generație trece prin anumite etape. Poate noi considerăm că alegem greu și renunțăm ușor, dar la fel pot gândi și simți și cei care au avut experiențe de-a lungul vieții, precum și cei care sunt la început de drum. În urma unei experiențe neplăcute este normal să alegi mai greu tocmai pentru a evita repetarea greșelilor trecute.


  • Spune-mi, te rog, de ce crezi că pleacă o femeie din căsnicie? De prea mult bine, cum susțin unii bărbați? Ce reprezintă pentru tine soțul potrivit? Crezi că mai există acea tipologie a unui bărbat care curtează o femeie sau ei vor să treacă direct la „treabă”?

Hmm, o femeie pleacă dintr-o relație nefericită. Nimeni nu pleacă de prea mult bine. Cine spune așa greșește. Soțul perfect reprezintă acel bărbat care știe să aprecieze, să respecte, să fie atent, tandru, romantic, responsabil, copil și adult în același timp. Mai există acea tipologie a bărbatului curtenitor. Fiecare bărbat este curtenitor în felul lui, depinde doar de cum este tratat, modelat de partenera întâlnită. Nu degeaba se spune Bărbatul e capul, dar femeia este gâtul.


  • Femeile independente, stăpâne pe ele, cu o afacere mai mică sau mai mare, pretențioase în sensul bun al cuvântului, au succes la bărbați? Sau îi intimidează pe aceștia?

Sincer? Îi intimidează. Este dificil pentru un bărbat care întâlnește o astfel de femeie, în sensul că va exista mereu teama de a nu reuși să se ridice la nivelul pretențiilor ei. Dar, există și un dar, sunt și bărbați gen Don Juan care preferă acest gen de femeie fără a ține cont de pretențiile ei.


  • Există un secret al unei relații frumoase sau este suficientă iubirea? Ce este dragostea pentru tine?

Într-o relație frumoasă nu este suficientă numai iubirea. Alături de iubire trebuie puse prietenia, comunicarea, altruismul… și lista ar putea continua. Dragostea este un sentiment ce nu poate fi exprimat în cuvinte. Aparte, greu de controlat, de multe ori ne joacă feste. A fi cu adevărat îndrăgostit de o persoană înseamnă să simți că formezi un întreg, să-i simți privirea, durerea, bucuria, dorința, gândurile.


  • Care crezi că este cel mai mare dezavantaj al rămânerii într-o căsnicie care nu îți mai oferă aproape nimic? Copiii – cu ei cum este? Rămâi în relație pentru ei sau dimpotrivă?
Luissa împreună cu Diana, fiica ei (foto arhiva personală)

Luissa împreună cu Diana, fiica ei (foto arhiva personală)

Nu, cea mai mare greșeală a multor femei, dar și a bărbaților, este faptul că rămân într-o căsnicie pentru copii. Mai devreme sau mai târziu se va găsi cineva să ne judece indiferent de alegerile făcute. Avem o singură viață și trebuie să o trăim în armonie și fericire. Am întâlnit femei judecate de copii că nu au plecat din viața omului care le-a adus nefericirea. Toate frustrările, nefericirile au urmări ireparabile în sufletul unui om. Copiii, mai devreme sau mai târziu, vor înțelege. Alegerile ne aparțin și suntem singurii arbitri ai vieții noastre. Același lucru este valabil și pentru bărbați, nu numai pentru femei. Când ceva nu mai merge, preferabil este să repari. Dacă nici aceasta nu merge, separarea este indicată, iar în cazul în care există copii la mijloc cred că se poate păstra o relație amicală. În fine, fiecare persoană are sentimentele ei, frustările ei, gândurile ei. E destul de greu și nu trebuie să judeci pe nimeni pentru alegerile făcute.


  • Ai merge până la capătul lumii ca să îți cauți sufletul pereche? Ai renunța la tot dacă ar fi, spre exemplu, să îți găsești iubirea într-o țară străină, cu o cultură opusă? De fapt, pentru a te uni cu iubirea te-ai despărți de independența ta?

Da, dacă aș avea norocul să întâlnesc sufletul pereche aș merge până la capătul lumii. Nu trăim cu cultura, nu contează locul atâta timp cât persoana de alături este tot ce ți-ai dorit în viață. Sufletul nostru este veșnic tânăr. Vom avea oricând puterea de a o lua de la capăt, important este să vrem, să fim optimiști și alături de acel suflet pereche. Deși ar suna a egoism, fiecare persoană, indiferent de relație, trebuie să își păstreze un dram de independență.


  • Cum vezi rolurile împărțite într-un mariaj și cum femeia-parteneră a unui bărbat își poate menține încă feminitatea, seducția, astfel încât cel de alături să nu își dorească să pășească la marginea căsniciei?

Eh, un subiect care poate fi dezbătut la nesfârșit cu opinii pro și contra. Normal, fiecare persoană are propria viziune asupra rolului jucat într-un mariaj. Înainte de toate, sentimentul pur păstrează feminitatea și seducția. Atâta timp cât o femeie este fericită în relația ei, emană tandrețea, dragostea, feminitatea. Orice obstacol întâmpinat nu pare atât de greu și este trecut cu ușurință atunci când totul este împărtășit. Dintr-un mariaj perfect nu trebuie să lipsească un ingredient esențial: comunicarea.


  • Gelozie, posesivitate, control excesiv, crize, scenarii… din punctul meu de vedere greșeli majore ale unei soții/ femei într-o căsnicie/ relație. Nu iau acum în discuție bărbații. De ce crezi tu că se manifestă acestea?

Din punctul meu de vedere gelozia este o boală generată în primul rând de lipsa siguranței, a stabilității, a incertitudinii, a lipsei de încredere. Comunicarea într-o relație este foarte importantă, poate stopa multe dintre aceste manifestări. Comportamentul partenerului, de asemenea, poate pune punct sau poate genera unele crize. Cred că persoana care are astfel de crize, scenarii, se simte inferioară, instabilă, pierdută.


  • Să vorbim puțin despre infidelitate. Nu sunt nici pro, nici contra. Îmi doresc doar să cunosc părerea sinceră a unei femei. Ai fost înșelată? Ai înșelat? Ce poate duce, din punctul tău de vedere, la această alegere? Să fie absența curajului de a pune punct unei relații sau să fie exact imboldul necesar să renunți la ceva ce nu mai merge?

Nici pro, nici contra. Consider că o persoană care alege acest pas nu se află în relația potrivită. Sau vrea să își cunoască limitele. Există oameni care aleg să înșele tocmai pentru a ști dacă o pot face sau nu. La fel, există persoane duale care nu pot trăi fără adrenalină. Da, am fost înșelată, dar niciodată nu am înșelat. Important este să ai curajul sa pui punct unei astfel de relații, indiferent de sentimentele nutrite față de persoana care te înșală, altfel ar denota lașitate, egoism. Daca iubești cu adevărat o persoană, dar îi vezi nefericirea din relația cu tine, las-o să plece.


  • Aud mereu în jur că trebuie să lupți pentru iubire. E adevărat, viața e o continuă luptă, dar nu cerșind iubirea sau posedându-l pe celălalt prin control și gelozie. Din punctul meu de vedere, iubirea nu trebuie păzită. Curge prin EL, prin EA, și se păstrează, întreținută, liant al celor două suflete și catalizator al vieții lor. Tu ce crezi?

Corect. Nu lupți pentru iubire, iubirea nu este un obiect, nu este un bun, ceva ce poți controla. Lupți pentru viață.


  • Dacă ar fi să iei viața de la început, ai alege la fel? Regreți ceva?
Luissa (foto arhiva personală)

Luissa (foto arhiva personală)

Cu mici excepții aș alege la fel. Unicul lucru pe care l-aș regreta e timpul irosit într-o relație nepotrivită. Ne face parte din destin să întâlnim persoane trecatoare prin viața noastră. Poate tocmai pentru a învăța câte ceva. De ce să regretăm? Cum am spus, suntem liberi arbitri asupra vieții noastre, alegerile ni le asumăm. Regretele ar fi tardive.


  • Ce ar trebui să rețină cititoarele mele din povestea ta?

Atunci când ai găsit fericirea, bucură-te de ea, trăiește clipa cu care nu te vei mai întâlni niciodată. Viața merge înainte. Poți întoarce multe, dar nu poți întoarce timpul. Indiferent de cum ne poartă pașii în viață, indiferent de alegerile făcute, trebuie să ne împăcăm cu ceea ce a fost, trebuie să ne împăcăm cu noi înșine și trebuie să știm când și cum să avem curajul să punem punct. Iubirea este un dar, un dar care poate dura veșnic sau doar o perioadă limitată, iar cine o întâlnește se poate numi un om fericit. Nu lăsa niciodată regretele să umbrească amintirea iubirii!


         Am citit și recitit acest interviu luat unui om obișnuit cu o poveste mai mult sau mai puțin obișnuită, în care multe dintre noi se pot regăsi. Am înțeles, coroborat cu experiența mea, că:

  • viața fiecăruia dintre noi este, poate, aparent banală în ochii celorlalți din jur. Dar cel mai important este să fie cea mai bună versiune pentru noi înșine, cei care o trăim. Dacă reușim să o modelăm după propriul chip și asemănare, inspirați de sentimentele, emoțiile, gândurile, lecțiile și iubirea ce ne ghidează, depășind limite, blocaje, frustrări, temeri, atunci vom fi împăcați cu tot ceea ce am reușit, fiindcă am ajuns la cea mai bună variantă a noastră.
  • singurătatea în doi este mult mai dureroasă decât traiul de unul singur. Îți amintești cum a fost cândva, când omul de alături nu privea prin tine, când se bucura pentru fiecare clipă petrecută împreună, când știa să te aprecieze, să îți mulțumească, să te roage, să îți arate că ești important(ă) pentru el… Apoi privind prezentul în care orice este un efort prea mare. Când te întrebi de ce ai pierdut timp prețios din viața ta deși știai că este un singur final: singurătatea în doi.
  • într-o relație sănătoasă, indiferent de vârstă, vremuri și greutăți, există doi oameni care se iubesc, comunică, împart rele și bune, înțeleg foarte bine sentimentele, nevoile și visurile celuilalt. Dacă numai unul este preocupat de partea lui de relație, de îmbunătățirea acesteia, de menținerea unui climat de iubire și înțelegere, de construire în doi, nu ești în cuplul potrivit. Eu, ca și Luissa, consider că o poți lua oricând de la început. 
  • atunci când tăcerea s-a instalat și nu mai este nimic de spus… iar atitudinea, faptele, gesturile celuilalt confirmă că nu mai este dispus să investească ceva în relație, nici măcar să o mențină, coboară-te în suflet și ascultă-ți corpul. Golul, tristețea, dorul de doi sunt în suflet? Trupul tău tânjește după alint, mângâieri, îmbrățișări reale, nu din obligație sau din pură obișnuință? Ai făcut totul și celălalt nu mai vrea, deși nu spune? Dă-ți singur(ă) răspunsul și alege-ți calea.

      Îmi asum riscul de a spune că DA – cred în existența sufletului pereche. O simplă și banală denumire, enervantă pentru unii, de o importanță maximă pentru alții. Pentru mine sufletul pereche este imaginea mea în oglindă și cred că într-o bună zi îl voi întâlni. Se spune că „polii opuși se atrag”, dar viața mi-a demonstrat că această uniune rezistă în timp cu prea multe forțări, iar rezultatul nu este pe măsură. Mai cred că obișnuința, confortul sau frica te-ar putea face să consideri că toate femeile/ bărbații sunt la fel, iar relațiile sunt frumoase numai la început. Oamenii obișnuiți, cu povești de dragoste fascinante, pe care îi găsești peste tot în jur și îi recunoști după lumina din ochi și bucuria de a trăi în doi, mi-au demonstrat însă contrariul. Datorită acestora am înțeles ceea ce au înțeles și Luissa, și Cornel, și alții asemeni lor: „Există doar două moduri în care poți să trăiești. Unul este ca și cum nimic nu ar fi un miracol. Celălalt este ca și cum totul ar fi miraculos.” (Albert Einstein). Tu ce ai ales?

Să fiți iubiți!

Interviu cu EL – „A fost de ajuns o singură privire ca să știu că EA este tot ce îmi doresc de la viață!”

1 comentariu

MOTTO: „Poate, într-o zi, ai să ajungi într-o situaţie asemănătoare. Poate ai să te îndrăgosteşti şi ai să iubeşti aşa cum ar trebui să iubeşti. Nu posesiv, nu gelos. Ci plenar… Nu renunţa niciodată la iubire, dacă este împărtăşită, oricâte piedici ar fi. Puterea ei vă va face să vă regăsiţi… aici, în gând, în altă ţară, în altă viaţă. Urmează-ţi inima!” („Dana, dragostea mea”)

Cornel și Constanța

Cornel și Constanța

  Cu rubrica „Oamenii sufletului meu” v-am obișnuit de ceva timp. Doar că nu adusesem încă aici interviuri cu oameni obișnuiți, dar cu povești de viață poate neobișnuite. Viața mi l-a scos în cale în urmă cu mulți ani pe bărbatul căruia i-am luat acest interviu. Proximitatea locativă și anumite pasiuni comune au dus la apropierea familiilor noastre. Aveam să descopăr copii minunați, o femeie gospodină și un bărbat care se lupta pe toate căile ca celor dragi să le fie mai bine. Oare câți bărbați nu fac acest lucru? Ce se întâmplă, însă, atunci când apar probleme prea puțin conștientizate sau acceptate? Nepotrivirea iese la iveală și rutina își face loc încetul cu încetul, totul se schimbă în esență, nu întotdeauna și în aparență. El, ea, ei, relația… mai ales atunci când se căsătoresc de prea tineri, fără să știe cum se vor dezvolta, unde îi vor purta pașii vieții. Când copiii au apărut imediat, nedând timp trăirii ca tânăr adult într-o relație. Vremea trece, uniți în scopuri comune, de creștere și educare a copiilor într-o casă nouă, de formare a unei familii și găsire a unor valori simbiotice în ritmul unei împliniri ca soți și parteneri. Dar cei mici cresc și pleacă la casele lor. Uneori ne trezim că investiția făcută a fost prea mult în copii și lucruri și prea puțin în noi și în relația de cuplu. Ne descoperim străini în aceeași casă, plini de frustrări și neîmpliniri personale. Unii încearcă să salveze aparențele cu prețul unui sacrificiu major: sinceritatea față de sufletul propriu. O jertfesc în amăgirea unui trecut cu care nu se mai întâlnesc, pe altarul unei iubiri apuse, într-un viitor de pensionat emoțional singur în doi, tolerându-se sau ignorându-se reciproc. Alții aleg să se (re)descopere abia acum, când știu ce vor, când gusturile, pretențiile, dorințele, nevoile, principiile, valorile sunt bine definite la vârsta a doua. Lor începe să le placă ceea ce (re)găsesc, alegând o continuare firească a unui trai în doi, când toate celelalte se vor fi rezolvat, iar ei au timp pentru relație: se îndrăgostesc mereu de același partener, cel de lângă ei. Iar ultimii, o firavă categorie, probabil, care își asumă diferențele, înstrăinarea, încearcă apropierea, dar nu reușesc, și aleg, în deplină cunoștință de cauză, renunțarea. Iar dacă cele enumerate mai sus aduc și fericirea cunoașterii unui partener ales acum în deplină concordanță cu gusturile, pretențiile, dorințele, nevoile, principiile, valorile vârstei a doua… atunci, atunci avem de-a face cu subiectul unui roman de dragoste. Am ales să păstrez parțial anonimatul unui bărbat care m-a ales drept confidentă câtă vreme s-a descoperit mult în primul meu roman și își continuă viața fericit ca în cel de-al doilea. Am să-l botez Filip pentru acest interviu și am să-i mulțumesc pentru lecția de viață, pentru că a știut, dincolo de cuvinte, că niciodată nu aș judeca, eticheta, răni, disprețui alegerile cuiva. Fie el bărbat, fie el un vechi prieten de familie. Iar pentru curajul de a înfrunta prejudecățile și gura lumii, de a ignora nevoia de confort material la peste 40 de ani și a alege iubirea nebună alături de sufletul pereche… EL, EL intră în categoria oamenilor sufletului meu. 


  1. Bună, Filip 🙂 Mi-e greu să îți spun astfel, fiindcă te știu de-o viață pe alt prenume, dar ușor totodată fiindcă te identific într-o oarecare măsură cu titulatura personajului meu. Îmi doresc, cu acordul tău, să te prezinți în fața cititorilor mei așa cum și cât consideri că poate fi releva(n)t pentru lecția aceasta de viață. Așadar, cine și cum ești tu?

 Bună, Antonia, sunt Filip, adică, de fapt, Cornel, și dacă îmi permiți m-aș caracteriza simplu: sunt eu și atât.


  1. Știu că ai fost căsătorit o foarte mare perioadă de timp din viața ta. Ați construit o casă, v-ați iubit, ați făcut copii, ați fost unul parte din celălalt. Și totuși unde v-ați pierdut? Ai identificat cauzele, momentul?

 Da. Din păcate ceva s-a rupt în urmă cu mulți ani, cel puțin 20 ani din cei 25 de căsnicie. În timp am ajuns să cunosc mai bine persoana cu care mă căsătorisem și parcă nu mai găseam nimic care să ne lege. Eu, o persoană dinamică, în continuă mișcare, un adevărat perpetuum mobile, ea, o persoană care de cele mai multe ori își făcea griji că nu reușim să agonisim. În schimb cheltuia în două săptămâni tot ce câștigam într-o lună. Apoi, erau reproșurile gen „îl vezi pe cutare?”, „ai auzit ce a făcut cutare?” etc. Oricât m-aș fi zbătut nu era suficient. Cred că își pierduse respectul față de mine cunoscând alte persoane care o tratau într-un fel în care eu nu reușeam. Eram prea preocupat să îi fac ei pe plac, să îi intru în grații, să o mulțumesc, nu știu, undeva am greșit. Caracterul și personalitatea mea m-au împiedicat să văd, să aud, să simt, eu fiind genul de om care are grijă și suferă pentru toți cei din jurul lui, dar mai puțin pentru el. Îmi place să ofer și nu aștept recompensă niciodată, nu știu, acum înțeleg și cred că este o formă de altruism masochist. Toți cei pentru care de-a lungul vieții am făcut ceva, m-au rănit, m-au înșelat și, mai mult decât atât, m-au incriminat. Ciudat, nu am sentimente pentru ei precum ură, repulsie sau altceva, i-am iertat pur și simplu, dar ei nu vor înțelege niciodată. Pentru ei viața constă în câte kilograme de carne sau cartofi își pot cumpăra. Despre suflet nu cred că vor afla ceva în această viață. Păcat! Cea mai mare bogăție a omului este sufletul și cât de mult poți oferi celor din jur.


  1. La Marginea Căsniciei… ce-ți spune acest lucru? Ai fost acolo?

 Da. Am fost, din păcate, în prima căsătorie care a durat 25 ani, de vreo 5-6 ori. Este cumplit când tu crezi că faci tot ce îți stă în putință să vezi că nepăsarea partenerului duce în derizoriu orice acțiune a ta. Atunci când orice ai face nu este bine, nu este corect. Este greu, dar te ajută să hotărăști ce ai de făcut ca să schimbi aceste lucruri.


  1. Se spune că infidelitatea este o alegere și aproape toți condamnăm acest lucru, neștiind niciodată cu adevărat ce se află în spatele acestei alegeri. Pentru mine există două aspecte mai grave: lipsa de sinceritate față de propria persoană și înșelarea ta de către omul de alături prin promisiuni care pot distruge sentimente, visuri, planuri. Să ajungi să îți negi propria esență doar din devotament pentru familie și doar pentru un confort material mi se pare un sacrificiu inutil pe care nu aș fi dispusă să îl fac prea mult timp. Ce părere ai despre bărbații care înșală, apoi se întorc de la amante la soții ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, rănindu-le pe amândouă și nealegând niciuna în realitate, dar păstrând secretul și aparențele de familie așa-zis fericită? Și de cei care își descoperă iubirea în altă parte decât acasă, dar sacrifică sufletul în favoarea devotamentului, considerându-se prea bătrâni să mai încerce?

 Este greu, este o întrebare multiplă cu multe necunoscute și parametri diferiți de la o ecuație la alta. Ce părere am despre bărbații care înșală indiferent de motive: sunt niște lași. Bărbații înșală dintr-un singur motiv, poate două chiar. Ori pur și simplu nu simt nimic pentru persoana de lângă ei, absolut nimic, și caută la nesfârșit compatibilitatea, ori cei mai mulți, frustrați fiind pentru că văd și simt că nu își satisfac partenerele, vor să își demonstreze că sunt și ei bărbați. Femeile nu știu, îmi este greu să le caracterizez, situația poate diferi mult de la caz la caz, dar ambii au lipsuri mari. Eu sunt un om cu principii și cred că atunci când intri într-o relație trebuie să simți că trăiești cu aerul acelei persoane. Dacă ești căsătorit, soțul sau soția trebuie să afle din gura ta ceea ce simți. Nu pot exista, sentimental, în același timp două femei sau doi bărbați în viața ta. Te minți și te înșeli pe tine însuți. Este greu de digerat pentru mine. Dacă simți ceva, simți doar pentru sufletul care crezi că îți este pereche. Dualitatea în iubire este un concept străin de principiile mele și, de ce nu, poate nici nu vreau să îl înțeleg. De exemplu, nu te simți murdar indiferent câtă apă ar curge pe tine dacă vii acasă după ce ai fost la amant/ amantă și te așezi în pat lângă soț/ soție? Da. Recunosc. Am înșelat și eu, contrar tuturor principiilor mele. Am crezut că dacă mă voi culca cu o altă femeie voi anihila durerea din sufletul meu rănit, știind că am fost înșelat. Fals! M-am simțit oribil, nu îmi venea să cred cât de idiot am putut să fiu!? Ce crezi că am simțit în acel moment? UMILINȚĂ, atât. Eu știu un lucru. Dacă nu mai merge și Dumnezeu ți-a scos în cale persoana care crezi că este potrivită principiilor tale, sufletului tău, încheie relația veche care oricum este deja terminată. Punct și de la capăt, dar cu alineat. Niciodată nu este prea târziu, viața nu are vârstă biologică, ci cea pe care o simți.


  1. Știu că ai renunțat la tot pentru că ai găsit, în periplul vieții tale, după vârsta de 40 de ani, sufletul pereche. Și pentru că unii nu suportă această denumire, am să o înlocuiesc cu femeia sufletului tău. Cine, cum și ce este ea pentru tine?

 Aici m-ai pus într-o mare încurcătură deoarece nu există în vocabularul limbii române superlative ca să pot exprima ceea ce simt, trebuie să ne vezi, să observi ceea ce trăim. UNISON cred că ar caracteriza cel mai bine relația noastră și așa ceva nu trăiești decât dacă ai curajul să spui: STOP ȘI DE LA CAPĂT! Este minunat să simți că timpul trece prea greu pe unde ești și nu se face mai repede ora pentru a merge într-un suflet spre casă. Respirăm amândoi același aer, simțim la fel, gândim la fel și suntem doar noi și atât. Restul nu ne afectează.


  1. Te motivează iubirea? O poți defini, cu toată esența ta masculină? Este desuet să afirmi ca bărbat că iubești la vârsta a doua (dar și la puterea a doua) și să recunoști acest lucru în fața celorlalți?

 Dragostea față de Constanța mă face să depășesc orice barieră, să perseverez, să evoluez și, ce este cel mai important, simt că sunt împlinit. Mă simt cu adevărat bărbat, simt că am toată viața înainte, că pot oferi dragoste, respect și demnitate. Dacă aș putea, aș urla în cele patru zări pentru ca toata lumea să știe, să cunoască ceea ce simt, ceea ce trăiesc!


  1. Carl Jung spune așa: „Viaţa chiar începe la 40 de ani. Până atunci faci doar cercetare.” Ai acum o experiență de viață. Știi ce te definește, ce dorești, pe ce să te axezi. Concepția multora din jurul nostru este aceea că după 40 de ani poate e mai bine să te interesezi de locul de veci decât de iubiri, trăiri, sex, refacere de viață. A ta care este? A mea știu sigur: îmbătrânești exact atunci când nu mai iubești, când nu mai speri, când nu mai ești dispus să schimbi și să cauți ceva mai bun. Apoi să nu te superi dacă și lumea te va percepe asemenea și te va blagoslovi cu un binemeritat tataie sau nea deși ai 40-50 de ani.

 Metamorfoza trăirilor mele exprimă ceea ce sunt în prezent. Noi suntem rezultatul acțiunilor noastre din trecut și vom fi rezultatul acțiunilor noastre din prezent. Trauma generației noastre este că nu reușim să găsim calea spre echilibrul dintre suflet, inimă și rațiune. Atunci când unul din aceste lucruri primează, facem greșeli catastrofale. Dacă punem rațiunea în față niciodată nu vom găsi calea spre suflet, dacă sufletul o ia razna atunci de cele mai multe ori ne trezim singuri. De aceea, atunci când găsim acest echilibru putem spera la o viață normală în care respectul, dragostea și pasiunea sunt la ele acasă. Secretul este ca atunci când ai găsit sufletul pereche să nu încerci să schimbi nimic la el, să îl lași să se dezvolte personal, să fii atent la nevoile lui și să nu îl dezamăgești niciodată. Despre gura lumii: eu sunt un pic spartan – numai pământul o astupă.


  1. Te rog, dă-le un sfat din perspectiva ta, prin exemplul tău, oamenilor cărora le e frică să schimbe ceva, deși știu că relația lor a murit. Acelora care nu sunt sinceri cu ei înșiși. Celor care aleg confortul și rutina în locul iubirii/ căutării/ schimbării. Ce pierd ei? Sau ce câștigă?

 Sfaturi nu pot da, Antonia, pot vorbi doar despre mine. Fiecare înțelege ce dorește. După 25 de ani de căsnicie, doi copii de 23 și respectiv 15 ani (fete), după o viață în care am știut în adâncul sufletului meu că femeia de lângă mine nu este ceea ce eu îmi doresc, după ce am aflat în urmă cu cinci ani că ea are o relație cu un alt bărbat, am încercat să schimb lucrurile în bine. Să mențin familia, să iert, să trec cu vederea (total greșit). Într-un final, în urmă cu 3 ani am întâlnit ființa cu care îmi împart viața în prezent și mi-a fost de ajuns o singură privire să știu că ea este acea persoană care îmi poate oferi tot ceea ce eu îmi doresc de la viață. SĂ FIU IUBIT ȘI SĂ IUBESC. Consider că la asfințitul vieții nu tânjești după lucrurile materiale dobândite de-a lungul ei, ci după sufletul pe care te rogi Domnului să aibă îngăduința să îți permită să îl întâlnești, dacă nu este cel de lângă tine.


  1. Unde crezi că ai greșit în căsnicie? Ce mesaj i-ai transmite fostei tale soții?

 Am greșit făcând compromis după compromis, în speranța că totul va fi bine. Ei i-aș spune să nu repete greșelile trecutului, dacă vrea să aibă o viață frumoasă.


  1. Ca un cuvânt de încheiere, mi-aș dori tare mult să lași un mesaj aici iubitei tale (viitoare soție, înțeleg). Îți mulțumesc!

 Iubitei mele îi spun în fiecare zi ceea ce simt: o iubesc, o ador și nu îmi pot închipui viața fără ea!


       Am recitit interviul înainte de a-l publica, apoi am rememorat câți dintre prietenii și vecinii mei au divorțat. Oameni cu căsnicii aparent reușite, cu copii mari și mulți ani împreună. Să spun că au renunțat prea ușor? Nu, după 20 de ani nu e prea ușor. Prefer să cred că, indiferent câți ani de căsnicie ai, dacă simți că omul de alături nu este pentru tine, al tău, cu tine, vine o vreme când nu mai poți nega adevărul. Observ cât de frumos și pompos se laudă unii dintre noi cu durata anilor de căsnicie/ relație. „Avem 20-25 de ani de căsnicie!” Mă întreb oare cu câtă sinceritate și-ar răspunde fiecare sieși la întrebarea: „Dar câți dintre acești ani au fost frumoși, în câți dintre ei am simțit că omul de alături este al meu, dedicat mie? Câți ani dintre aceștia m-a iubit, m-a respectat, m-a valorizat, m-a ajutat să mă dezvolt? În câți dintre ei a venit acasă pentru că eram eu posesiv(ă), gelo(a)s(ă), fiindcă nu avea unde merge și în câți a venit pentru că și-a dorit realmente să fim o familie? În câți a venit simplu, din iubirea pe care mi-o poartă, și în câți fiindcă avem o perioadă contractuală – până când moartea ne va despărți…” Sunt fericită pentru că văd oameni în jurul meu care combat ideea că vârsta de 40 și peste ar fi cea a unei venerabile senectuți, în care îți pui feminitatea/ masculinitatea, sexualitatea și iubirea în cui și rămâi cramponat în relații și căsnicii de mult eșuate. Unele dintre ele, nu toate. Acelea în care ca femeie aștepți omul să se culeagă de pe drumuri, iar ca bărbat cauți pe lângă. Sau invers. Îmi spunea mai acum vreo câteva luni un domn că el se duce acasă din devotament și tot el ne povestise ceva aventuri proprii cu alte femei. Aș fi vrut să îi spun că atunci când te duci prin paturi străine e primul semn al faptului că ceva nu merge la tine, iar dacă o să cauți mai bine s-ar putea să descoperi că ești primul vinovat. Dragostea poate dispărea, desigur, dintre două persoane, nimic nu durează dacă nu e atent întreținut. Ori poate îmbrăca o altă formă, dar în niciun caz pe cea a devotamentului. Iar dacă nu ai reușit să înțelegi încă cel mai important aspect, și anume acela că paturile străine nu îți furnizează dragoste pentru acasă, ci doar îți indică absența ei, s-ar părea nu doar că irosești timpul tău, dar și pe al celui de alături. Nu închei înainte de a vă spune că numărul anilor de căsnicie nu vă garantează și calitatea ei. Uneori semnifică doar impotența de a renunța la ceva ce nu mai funcționează de mult timp, în vreme ce te mulțumești cu surogate extraconjugale. Bărbații sinceri ies din căsnicii în care nu mai e nimic de spus, de simțit, de trăit, după ce au încercat și eșuat în orice tentativă de remediere a situației. Ies din respect pentru cea de alături. Și tot astfel consider că fac și femeile. Tu, tu ce răspuns ți-ai dat?

    „Dragostea nu este doar un sentiment. Dragostea este adevărul suprem în inima creației. Orice relație care este bazată pe nevoie este sortită eșecului. Și orice relație care se bazează pe joacă și veselie duce la extaz.” (Deepak Chopra)

Older Entries