„Pentru fiecare om există o pereche. Adeseori există două, trei sau chiar patru persoane care să-ţi fie pereche. Sunt persoane care provin din generaţii diferite. Călătoresc peste oceanele timpului şi prin profunzimile dimensiunilor cereşti pentru a fi alături de tine. Ele vin de dincolo, din cer. Arată altfel decât le ştii tu, însă inima ta le cunoaşte. Inima ta le-a «ţinut în braţe» în deşerturile scăldate de lumina lunii din Egipt şi pe străvechile câmpii din Mongolia. Aţi călărit împreună în armatele uitaţilor războinici-generali şi aţi locuit în peşterile ascunse de nisip din vechime. Sunteţi uniţi pe veci, iar tu nu eşti niciodată singur. Capul poate interveni şi poate spune: «Nu te cunosc!». Dar inima ştie. El te ia de mână pentru prima oară, iar amintirea atingerii sale transcende timpul şi fiecare atom al fiinţei tale începe să vibreze. Ea se uită în ochii tăi, unde vezi un suflet care te-a însoţit de-a lungul secolelor. Te cutremuri, te trec fiori. Tot ce nu face parte din acest moment îşi pierde importanţa.” („Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Povestea unor suflete pereche care s-au regăsit” – Dr. Brian L. Weiss)

El, OMUL meu!Mi-a fost dor de tine… Așa cum o lungă perioadă de timp a vieții mele mi-a fost dor de DOI. De noi DOI. De construcție în DOI. De sprijin, ambiție, protecție și planuri de viitor. De un „Ce faci? Cum ești? Cum suntem? Care este drumul nostru comun? Ne cunoaștem sau suntem doi străini?”

Când a coborât din mașină, eram în fața vilei, în pijama, trezită din somn, fără ochelarii de vedere. Cineva mă anunțase că trebuie să îmi întâmpin colegul. Acel coleg de care nu știam nimic, decât că are prenumele ca al meu. Făcusem scandal la firma de recrutare atunci când auzisem că voi locui cu un bărbat pe același etaj, că vom împărți baia, deși promiseseră că voi fi cu o femeie. O schimbare de ultim moment. Nici firma nu o preconizase. Când am aflat, biletul de avion doar dus era cumpărat. Demisia dată. Nu mai aveam ce face. Trebuia să împart etajul cu un bărbat pentru următoarele trei luni. Au trecut de atunci 20 de luni.

Se spune că „ce este scris în frunte ți-e pus”. Viața m-a purtat pe cărări nebănuite în ultimii aproape cinci ani. Mă obișnuisem (sau poate nu) cu o căsnicie ideală (privită din afară), un trai monoton, un serviciu bun, cu casa mea, mașina mea, contul meu. Și totuși ceva lipsea… Multă vreme m-am întrebat ce. Mi-am sondat, seară de seară, privind stelele cu lacrimi în ochi, interiorul: pustiu. Ceva mă chema în altă parte. Sau poate cineva. Acel cineva cu care vorbeam mereu în gând seara, noaptea când mă trezeam, pustiită de gânduri si griji. „Hei! Știu că și tu privești stelele acum. Dar nu știu unde să te găsesc! Ești blond sau brunet? Văduv sau doar divorțat?” O vreme m-am crezut nebună, știind că din București, din România, din casa mea, de la locul meu, de lângă soțul meu, un fir invizibil mă trăgea… nu știam unde! Un dor neostoit pleca din mine secundă de secundă. Simți când nu mai aparții unui loc, unui om, unui grup, chiar dacă rațiunea și realitatea îți spun altceva. Dar la fel de bine crezi că ești nebună neștiind unde trebuie să ajungi și pe cine să găsești. M-am refugiat în scris o bună bucată de vreme. Acolo trăiam, în frânturi de imaginație cuplată cu o realitate ce aparținuse altora, mai mult sau mai puțin.

-Eu sunt Toni! Mă bucur de cunoștință!

-Bună! Tony și eu! Pe tine te cunosc!

L-am privit mai atent, atât cât puteam să văd pe întuneric și fără ochelari. „De unde mama dracului mă cunoști tu pe mine nu știu!”, am gândit. I-am cărat o geantă, înjurând în minte. Nu mă rugase nimeni. Am făcut-o eu… colegul, deh. Nu mi-a creat nicio impresie prima oară. Eram chioară și la propriu, și la figurat. Chioară de oboseală, chioară fără ochelari. Ne-am revăzut la muncă. S-a prezentat, frumos, în fața tuturor: „Tony”. Replica mea a venit fără să gândesc: „Aici nu e decât cineva Toni. EU! Nu ne pot încurca oamenii ăștia. Mai ai vreun prenume?” „Da. Alexandru.” „O.K. Alex ești atunci!”  Mi-a răspuns frumos și civilizat. Eu fusesem puțin cam agresivă în vorbire. „Nu mi-a mai zis nimeni Alex până acum, dar e în regulă.”

Mi-a fost dor de tine… Așa cum o lungă perioadă de timp a vieții mele mi-a fost dor de DOI. De noi DOI. De construcție în DOI. De sprijin, ambiție, protecție și planuri de viitor. De un „Ce faci? Cum ești? Cum suntem? Care este drumul nostru comun? Ne cunoaștem sau suntem doi străini?”

Unele lucruri, situații, întâmplări, oameni… știm cu toții: ne sunt predestinați. Acum când scriu îmi amintesc: „Auziți, știți ce?! Dacă vreau să locuiesc cu un bărbat, îl iau pe al meu!” Domnișoara de la agenția de recrutare încercase din răsputeri să mă calmeze. „După trei luni vă puteți orienta să vă mutați cu o colegă… ” „Știți, nici nu știți de fapt ce se poate întâmpla în trei luni!”, răspunsesem în zeflemea și îi mulțumisem pentru sugestie, dar nu era soluția așteptată. Predestinare… Am început să ieșim în trei la plimbare. Eu, el și o altă colegă româncă ce locuia în apropiere. Apoi, ea s-a mutat. Am rămas DOI. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Lucrase în afară, în spital în România, avea o relație. Mai tânăr decât mine. Discutam mai mult despre muncă decât despre noi sau situațiile personale. Nu mă uitam prea mult la el. Am început să plecăm amândoi în excursii. Primele și cele mai frumoase locuri din Anglia le-am văzut împreună. Subtil, pe nesimțite, din coleg a devenit un om la care descopeream… în care mă descopeream pe mine. Și în care aveam încredere din ce în ce mai multă.

-Știi, puștiule, uite, nu ai dreptate aici! Nu e în regulă să îi spui asta! E mai mare decât tine. E obosită. Și eu sunt! Înțelege!, i-am spus într-o zi, foarte nervoasă, băgându-mă în discuția lui cu altcineva.

-Așa, și eu, dacă sunt mai tânăr, nu am dreptul să fiu obosit?! Ce legătură are vârsta cu ce vorbim sau facem noi?!

-Știi ce, te rog să taci, că sunt mai mare. Puțin respect!

-Știi ce? Nu mă interesează. Și nu în vârstă constă respectul!

-Da, dar…

-Am încheiat!

Am deschis gura să zic ceva… El a ridicat privirea către mine. Cred că era prima oară când ne uitam unul în ochii celuilalt deschis. Căprui vs verzi. Încăpățânare și forță contra putere și sensibilitate. Am închis gura. Am lăsat privirea și mi-am continuat treaba. Ceva, cumva, în acel moment s-a declanșat în mine. În noi.

Zile, săptămâni, luni… au trecut și fluturii mei nu dispăreau. Da, știți voi care. Sau căldura pe care o simțeam în piept atunci când îl priveam ori starea de greață din stomac atunci când îmi povestea, foarte rar, de relația lui. Dorul de el când nu ne vedeam, fiind pe ture inverse. Ceva lipsea. Fiind singură, confuză, dezamăgită de căsnicia și problemele din țară, am pus totul pe seama faptului că Alex era foarte asemănător mie. La serviciu, era foarte protector cu mine. Remarcasem acest lucru de la început. Eh, eram vecini de palier 🙂 Rațiunea mea încerca să stopeze niște emoții. Ori să le dea o explicație. Prea ocupată de lămurirea relației mele conjugale, deși știam sigur că a mea căsnicie încetase când pășisem fără soț în afara țării, preocupată cu sfaturi de „psiholog” trecut printr-un cuplu, îmi permiteam să ii mai sugerez una, alta. Despre el, despre relația lui, care era sau fusese, despre… iubire. Franc ca de obicei, mi-a spus clar într-o zi că ar trebui să îmi lămuresc problemele mele, nu pe ale altora. Că nu vrea să vorbească despre asta, pentru că el știe ce are de făcut.

Londra… februarie 2016. Două zile libere. Sâmbătă seara. Ziua vizitaserăm Greenwich. La sugestia mea. M-a invitat la o pizza, îi spusesem că mi-e poftă. În Londra, sâmbătă seara. Când totul este rezervat. Când nu ai loc să arunci un ac în localuri. Când pe mine nu mă mai invitase nimeni de mult timp undeva. Dimineața aceea, când plecaserăm de acasă, mă trezisem studiindu-l cam mult. Era pentru prima oară când venea elegant, și nu sport. Fluturi… din nou. „E clar, sunt nebună!”, mi-am zis. „Iar el și mai nebun dacă crede că o să găsim un loc în local. Nici pe bancă nu găsim! :)” Pizzerie italienească. Am intrat, a vorbit ceva în italiană, apoi mi-a făcut semn: „Vino!” În capul meu a venit subit o amintire… ultima invitație a soțului meu într-un local. Neplăcută. Am alungat-o imediat. La masă, l-am studiat din nou. Cum mănâncă, cum se poartă, cum vorbește. Când m-a privit din nou, mi-am dat seama că ne cunoaștem. Ne cunoșteam dinainte de a ne fi întâlnit…

Mi-a fost dor de tine… Așa cum o lungă perioadă de timp a vieții mele mi-a fost dor de DOI. De noi DOI. De construcție în DOI. De sprijin, ambiție, protecție și planuri de viitor. De un „Ce faci? Cum ești? Cum suntem? Care este drumul nostru comun? Ne cunoaștem sau suntem doi străini?”

Poate, într-o bună zi, am să aștern povestea într-o carte. Despre DOI. Încet, pas cu pas, de la sine, fără sforțări, sufletul meu a înțeles că era EL. Din viața asta, din alte vieți și în altele ce vor veni. De ziua mea mi-a făcut cel mai frumos cadou: dragostea lui. De atunci suntem nedespărțiți. Sfidând gura lumii, invidia, bârfa, prejudecățile. Am divorțat. Relația lui era încheiată deja. Pentru prima oară după mulți ani am dormit la pieptul unui bărbat uitând de griji. Ca un prunc. Pentru prima oară după mulți ani am lăsat garda jos, mi-am deschis sufletul, am dărâmat zidurile de protecție… Pentru prima oară, mi-am permis să iubesc un om pe care (nu) îl cunoșteam, dar de care sunt legată cu un fir invizibil. El… OMUL meu!

 

 

 

 

Anunțuri