El… OMUL meu!

„Pentru fiecare om există o pereche. Adeseori există două, trei sau chiar patru persoane care să-ţi fie pereche. Sunt persoane care provin din generaţii diferite. Călătoresc peste oceanele timpului şi prin profunzimile dimensiunilor cereşti pentru a fi alături de tine. Ele vin de dincolo, din cer. Arată altfel decât le ştii tu, însă inima ta le cunoaşte. Inima ta le-a «ţinut în braţe» în deşerturile scăldate de lumina lunii din Egipt şi pe străvechile câmpii din Mongolia. Aţi călărit împreună în armatele uitaţilor războinici-generali şi aţi locuit în peşterile ascunse de nisip din vechime. Sunteţi uniţi pe veci, iar tu nu eşti niciodată singur. Capul poate interveni şi poate spune: «Nu te cunosc!». Dar inima ştie. El te ia de mână pentru prima oară, iar amintirea atingerii sale transcende timpul şi fiecare atom al fiinţei tale începe să vibreze. Ea se uită în ochii tăi, unde vezi un suflet care te-a însoţit de-a lungul secolelor. Te cutremuri, te trec fiori. Tot ce nu face parte din acest moment îşi pierde importanţa.” („Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Povestea unor suflete pereche care s-au regăsit” – Dr. Brian L. Weiss)

Mi-a fost dor de tine… Așa cum o lungă perioadă de timp a vieții mele mi-a fost dor de DOI. De noi DOI. De construcție în DOI. De sprijin, ambiție, protecție și planuri de viitor. De un „Ce faci? Cum ești? Cum suntem? Care este drumul nostru comun? Ne cunoaștem sau suntem doi străini?”

Când a coborât din mașină, eram în fața vilei, în pijama, trezită din somn, fără ochelarii de vedere. Cineva mă anunțase că trebuie să îmi întâmpin colegul. Acel coleg de care nu știam nimic, decât că are prenumele ca al meu. Făcusem scandal la firma de recrutare atunci când auzisem că voi locui cu un bărbat pe același etaj, că vom împărți baia, deși promiseseră că voi fi cu o femeie. O schimbare de ultim moment. Nici firma nu o preconizase. Când am aflat, biletul de avion doar dus era cumpărat. Demisia dată. Nu mai aveam ce face. Trebuia să împart etajul cu un bărbat pentru următoarele trei luni. Au trecut de atunci 20 de luni.

Se spune că „ce este scris în frunte ți-e pus”. Viața m-a purtat pe cărări nebănuite în ultimii aproape cinci ani. Mă obișnuisem (sau poate nu) cu o căsnicie ideală (privită din afară), un trai monoton, un serviciu bun, cu casa mea, mașina mea, contul meu. Și totuși ceva lipsea… Multă vreme m-am întrebat ce. Mi-am sondat, seară de seară, privind stelele cu lacrimi în ochi, interiorul: pustiu. Ceva mă chema în altă parte. Sau poate cineva. Acel cineva cu care vorbeam mereu în gând seara, noaptea când mă trezeam, pustiită de gânduri si griji. „Hei! Știu că și tu privești stelele acum. Dar nu știu unde să te găsesc! Ești blond sau brunet? Văduv sau doar divorțat?” O vreme m-am crezut nebună, știind că din București, din România, din casa mea, de la locul meu, de lângă soțul meu, un fir invizibil mă trăgea… nu știam unde! Un dor neostoit pleca din mine secundă de secundă. Simți când nu mai aparții unui loc, unui om, unui grup, chiar dacă rațiunea și realitatea îți spun altceva. Dar la fel de bine crezi că ești nebună neștiind unde trebuie să ajungi și pe cine să găsești. M-am refugiat în scris o bună bucată de vreme. Acolo trăiam, în frânturi de imaginație cuplată cu o realitate ce aparținuse altora, mai mult sau mai puțin.

-Eu sunt Toni! Mă bucur de cunoștință!

-Bună! Tony și eu! Pe tine te cunosc!

L-am privit mai atent, atât cât puteam să văd pe întuneric și fără ochelari. „De unde mama dracului mă cunoști tu pe mine nu știu!”, am gândit. I-am cărat o geantă, înjurând în minte. Nu mă rugase nimeni. Am făcut-o eu… colegul, deh. Nu mi-a creat nicio impresie prima oară. Eram chioară și la propriu, și la figurat. Chioară de oboseală, chioară fără ochelari. Ne-am revăzut la muncă. S-a prezentat, frumos, în fața tuturor: „Tony”. Replica mea a venit fără să gândesc: „Aici nu e decât cineva Toni. EU! Nu ne pot încurca oamenii ăștia. Mai ai vreun prenume?” „Da. Alexandru.” „O.K. Alex ești atunci!”  Mi-a răspuns frumos și civilizat. Eu fusesem puțin cam agresivă în vorbire. „Nu mi-a mai zis nimeni Alex până acum, dar e în regulă.”

Mi-a fost dor de tine… Așa cum o lungă perioadă de timp a vieții mele mi-a fost dor de DOI. De noi DOI. De construcție în DOI. De sprijin, ambiție, protecție și planuri de viitor. De un „Ce faci? Cum ești? Cum suntem? Care este drumul nostru comun? Ne cunoaștem sau suntem doi străini?”

Unele lucruri, situații, întâmplări, oameni… știm cu toții: ne sunt predestinați. Acum când scriu îmi amintesc: „Auziți, știți ce?! Dacă vreau să locuiesc cu un bărbat, îl iau pe al meu!” Domnișoara de la agenția de recrutare încercase din răsputeri să mă calmeze. „După trei luni vă puteți orienta să vă mutați cu o colegă… ” „Știți, nici nu știți de fapt ce se poate întâmpla în trei luni!”, răspunsesem în zeflemea și îi mulțumisem pentru sugestie, dar nu era soluția așteptată. Predestinare… Am început să ieșim în trei la plimbare. Eu, el și o altă colegă româncă ce locuia în apropiere. Apoi, ea s-a mutat. Am rămas DOI. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Lucrase în afară, în spital în România, avea o relație. Mai tânăr decât mine. Discutam mai mult despre muncă decât despre noi sau situațiile personale. Nu mă uitam prea mult la el. Am început să plecăm amândoi în excursii. Primele și cele mai frumoase locuri din Anglia le-am văzut împreună. Subtil, pe nesimțite, din coleg a devenit un om la care descopeream… în care mă descopeream pe mine. Și în care aveam încredere din ce în ce mai multă.

-Știi, puștiule, uite, nu ai dreptate aici! Nu e în regulă să îi spui asta! E mai mare decât tine. E obosită. Și eu sunt! Înțelege!, i-am spus într-o zi, foarte nervoasă, băgându-mă în discuția lui cu altcineva.

-Așa, și eu, dacă sunt mai tânăr, nu am dreptul să fiu obosit?! Ce legătură are vârsta cu ce vorbim sau facem noi?!

-Știi ce, te rog să taci, că sunt mai mare. Puțin respect!

-Știi ce? Nu mă interesează. Și nu în vârstă constă respectul!

-Da, dar…

-Am încheiat!

Am deschis gura să zic ceva… El a ridicat privirea către mine. Cred că era prima oară când ne uitam unul în ochii celuilalt deschis. Căprui vs verzi. Încăpățânare și forță contra putere și sensibilitate. Am închis gura. Am lăsat privirea și mi-am continuat treaba. Ceva, cumva, în acel moment s-a declanșat în mine. În noi.

Zile, săptămâni, luni… au trecut și fluturii mei nu dispăreau. Da, știți voi care. Sau căldura pe care o simțeam în piept atunci când îl priveam ori starea de greață din stomac atunci când îmi povestea, foarte rar, de relația lui. Dorul de el când nu ne vedeam, fiind pe ture inverse. Ceva lipsea. Fiind singură, confuză, dezamăgită de căsnicia și problemele din țară, am pus totul pe seama faptului că Alex era foarte asemănător mie. La serviciu, era foarte protector cu mine. Remarcasem acest lucru de la început. Eh, eram vecini de palier 🙂 Rațiunea mea încerca să stopeze niște emoții. Ori să le dea o explicație. Prea ocupată de lămurirea relației mele conjugale, deși știam sigur că a mea căsnicie încetase când pășisem fără soț în afara țării, preocupată cu sfaturi de „psiholog” trecut printr-un cuplu, îmi permiteam să ii mai sugerez una, alta. Despre el, despre relația lui, care era sau fusese, despre… iubire. Franc ca de obicei, mi-a spus clar într-o zi că ar trebui să îmi lămuresc problemele mele, nu pe ale altora. Că nu vrea să vorbească despre asta, pentru că el știe ce are de făcut.

Londra… februarie 2016. Două zile libere. Sâmbătă seara. Ziua vizitaserăm Greenwich. La sugestia mea. M-a invitat la o pizza, îi spusesem că mi-e poftă. În Londra, sâmbătă seara. Când totul este rezervat. Când nu ai loc să arunci un ac în localuri. Când pe mine nu mă mai invitase nimeni de mult timp undeva. Dimineața aceea, când plecaserăm de acasă, mă trezisem studiindu-l cam mult. Era pentru prima oară când venea elegant, și nu sport. Fluturi… din nou. „E clar, sunt nebună!”, mi-am zis. „Iar el și mai nebun dacă crede că o să găsim un loc în local. Nici pe bancă nu găsim! :)” Pizzerie italienească. Am intrat, a vorbit ceva în italiană, apoi mi-a făcut semn: „Vino!” În capul meu a venit subit o amintire… ultima invitație a soțului meu într-un local. Neplăcută. Am alungat-o imediat. La masă, l-am studiat din nou. Cum mănâncă, cum se poartă, cum vorbește. Când m-a privit din nou, mi-am dat seama că ne cunoaștem. Ne cunoșteam dinainte de a ne fi întâlnit…

Mi-a fost dor de tine… Așa cum o lungă perioadă de timp a vieții mele mi-a fost dor de DOI. De noi DOI. De construcție în DOI. De sprijin, ambiție, protecție și planuri de viitor. De un „Ce faci? Cum ești? Cum suntem? Care este drumul nostru comun? Ne cunoaștem sau suntem doi străini?”

Poate, într-o bună zi, am să aștern povestea într-o carte. Despre DOI. Încet, pas cu pas, de la sine, fără sforțări, sufletul meu a înțeles că era EL. Din viața asta, din alte vieți și în altele ce vor veni. De ziua mea mi-a făcut cel mai frumos cadou: dragostea lui. De atunci suntem nedespărțiți. Sfidând gura lumii, invidia, bârfa, prejudecățile. Am divorțat. Relația lui era încheiată deja. Pentru prima oară după mulți ani am dormit la pieptul unui bărbat uitând de griji. Ca un prunc. Pentru prima oară după mulți ani am lăsat garda jos, mi-am deschis sufletul, am dărâmat zidurile de protecție… Pentru prima oară, mi-am permis să iubesc un om pe care (nu) îl cunoșteam, dar de care sunt legată cu un fir invizibil. El… OMUL meu!

 

 

 

 

Lecție :)

„La Marginea Căsniciei” a devenit de curând în afara ei. Oficial sunt divorțată. Am urât mereu acest cuvânt. Poate pentru că el mi-a marcat mereu viața, din copilărie până la maturitate. Și totuși… știu că există ceva mai rău: resemnarea. Aceste lucruri le-am aflat din lecțiile ultimului an. Am învățat că…

… dacă cineva te iubește cu adevărat, nu doar o declară. Îți demonstrează zilnic, dar mai ales în momentele în care ai nevoie cu adevărat. Să ignori o femeie nefericită este una, dar să nu te intereseze starea emoțională și mentală a femeii de lângă tine mi se pare o crimă. Mai ales atunci când ea a venit în căsnicie cu tot sufletul, nedorind nimic altceva în schimb decât dragoste. Când nopți la rând plânge în pumni de toate durerile pământului, gândind pentru familie, iar tu, bărbat ignorant, sforăi obosit. Când nu găsești niciodată timp pentru comunicare, pentru planuri comune, pentru ieșiri în familie, ba, dimpotrivă, mai și reproșezi că nu ești lăsat în pace. Când apreciezi mai mult serviciul tău stabil decât stabilitatea unei familii. Nu, nu te condamn, expun doar o realitate.

…. nu toți suntem făcuți să murim alături la bătrânețe. Unii dintre noi sunt făcuți să poposească în viața altora doar ca să lase lecții, amintiri, copii, suflete mutilate, minți distruse. Dar că cel mai important este să înveți să renunți la ceea ce îți face rău. Chiar dacă doare mai rău și este mai puțin observabil decât dacă ar smulge cineva carnea de pe tine. Căci rănile lui, ale SUFLETULUI, sunt mult mai puțin vizibile decât ridurile unor ochi orbiți de lacrimi, ori decât firele de păr albite de vreme sau zâmbetul amar de neputință. Câți știu care sunt dramele unui suflet de femeie care rabdă în tăcere și așteaptă ani de zile, înlănțuită în uitare, loialitate și amar?! Fiindcă așa suntem noi, unele femei, credem, iubim, sacrificăm pentru binele celorlalți visuri, dorințe… Ne frângem aripi în zbor doar pentru că avem un lanț al căsniciei și datoriei. Și el ne trage mereu înapoi, fie că vrem, fie că nu.

… un bărbat nu este bun doar pentru că nu te bate, nu te înjură, nu te jignește, ori pentru că aduce banii în casă, face mâncare, curățenie… Și dacă atunci când face toate acestea ignoră dramele sufletești ale femeii de alături, spuneți-mi, mai este bun?! Ah, și câte mi-au auzit urechile după ce am plecat, dar mai ales după ce am hotărât să rup relația de tot! De la „curvă” la „vaaai, ai lăsat așa un om bun, care te iubea, care era în stare să facă orice pentru tine. L-ai lăsat cu datorii și ți-ai pus coada pe spinare, halal femeie!”. Dragii mei critici care habar nu aveți de realitatea celor întâmplate, înainte să mă judecați pe mine, judecați căsniciile/ relațiile voastre. Decât să fiu într-o căsnicie în care mă prezint în fața lumii cât de „fericit/ă sunt”, „câți ani am de căsnicie”, iar între timp să am lacrimi în ochi, lipsă de planuri și dezvoltare în doi, lipsă de interes, nemulțumiri sau, mai mult, unul-doi amanți/ amante (valabil și pentru soți), prefer să am curajul de a spune larg: GATA! Renunț înainte de a mă dezumaniza și prefer să păstrez demnitatea unei alegeri și a unui adevăr, decât minciuna perversă spusă cu zâmbet larg, frumos ambalată a unei căsnicii îndelungate în care ești singur în doi sau iubești prin alte paturi.

… divorțul nu este un eșec. Este de multe ori un exemplu de înțelepciune și maturitate. Și nu vorbesc doar în cazul meu. De ce aș face continuu ceva ce nu mă satisface? Suntem într-o continuă schimbare ca oameni, ceea ce mă mulțumea acum 23-24 de ani în prezent poate nu mai mi-este necesar, ba poate chiar îmi face rău! Pe toți ne leagă diferite lucruri, amintiri, sentimente… asta nu înseamnă că trebuie să le mențin dacă nu mă mai reprezintă, dacă îmi provoacă stări în care eu reacționez într-un fel care nu mă reprezintă. În viață am nevoie de mine, să devin cea mai bună variantă a mea atunci când voi trece dincolo. Altfel, nu voi face altceva decât să perpetuez o stare de fapt în care eu nu sunt EU. Doar pentru că dincolo de orice ar trebui să primeze gura lumii, anii trecuți, averile, ratele. Venim singuri și goi pe lume, plecăm singuri și plini. Da, plini de amintiri și iubiri, de lecții și fericire/ amărăciune. Singuri alegem care ne e calea.

… în sfârșit nu trebuie să mă intereseze gura lumii, prieteniile false, judecata altora, invidii, răutăți, sfaturi venite de la cei care nu sunt în stare decât să plutească în propria lor minciună că le e bine, regretele tardive ale celor care nici nu s-au uitat la mine atunci când am fost jos. Mulțumesc doar acelora care au venit necondiționat către mine, spunând-mi poveștile lor de viață, asemănătoare cu a mea. Mulțumesc acelor femei care sunt mai curajoase decât mine și rabdă acolo, în adânc de suflet, până într-o zi când vor deschide aripile în zbor spre visurile lor. Mulțumesc fostului meu soț pentru lecția de viață și anii în care m-a iubit, dar mai presus pentru cei în care mi-a ignorat visurile. Mulțumesc omului de lângă mine, din prezent… Universul a fost darnic cu mine. Mi-a demonstrat din nou că nimic nu este imposibil!

P.S. Într-un comentariu lăsat pe blog, o duduie care nu e în stare să-și prezinte numele integral și adresa de email reală nu doar că mă acuză de plagiat, dar mai spune și că am probleme zdravene la cap, că habar nu am ce e o căsnicie și că nu o să îmi mai urmărească blogul. Îi răspund aici că îi mulțumesc, dar oamenii din peșteri au evoluat făcând ca mine, testând necunoscutul. Cât despre plagiat și probleme la cap, stimată madam Corina, lăsați-mă să cred că sunteți dvs. mai zdravănă. Nu prea înțeleg de ce urmăreați un blog a cărui titulatură chiar indica (hahaha) că nu știu ce e o căsnicie! Voiați să aflați ce e dincolo de ea sau mă invidiați pe ascuns că am curaj? Succes, madam Corina! Mersi de delete, dar nu mă interesează să am stupid followers. M-ați scutit de block.

Când sinceritatea se întâlnește cu sufletul

MOTTO:  „Dacă ai ști că cineva potrivit te așteaptă undeva, acolo, sub același cer cu tine, ți-ai mai pierde timpul într-o relație nepotrivită cu cel de alături?” (Antonia Bogdana Bălan)

Vine o vreme când golul trebuie umplut. Sinceritate mă numesc. Caut suflet… al cărui gol să îl umplu. Căruia să îi dau curajul de a vedea dincolo de goliciunea lui și de a începe să caute adevărul din el. Să îi dau puterea de a renunța la ceea ce îi aduce frustrări, neîmpliniri, la rutină și obișnuință, la tipic și să-și urmeze menirea. Dacă ai ști că cineva potrivit te așteaptă undeva, acolo, sub același cer cu tine, ți-ai mai pierde timpul într-o relație nepotrivită cu cel de alături? Aș vrea, suflete, să te fac să înțelegi că orice clipă petrecută în frustrări, speranțe și iluzii sau dezamăgiri este o clipă irosită în van, în care ai putea să întâlnești sufletul care să te împlinească. Că viața este un cumul de lecții cu clase pe care le ai de absolvit și profesori de care te desparți la un moment dat… Depinde doar de tine dacă vei absolvi magna sau summa cum laude sau vei susține la nesfârșit restanțe. Indiferent cum ar fi, vine o vreme… Când începi să conștientizezi că ești dator cu o moarte, iar pentru asta trebuie să pricepi că ești dator și cu o viață. A ta. Ție. 

     A venit vremea… Mi-am luat rămas bun de la cei 23 de ani de căsnicie. Poate nu scriptic, birocratic. Încă. Dar am permis sufletului meu să-și dea o altă întâlnire, la un ceas de seară, într-o zi aniversară. O întâlnire în care golul emoțional din el începuse deja să fie umplut. Restul nu avea să fie decât o firească și așteptată continuare a unui început fie predestinat, fie doar o lecție de viață. Îmi promisesem cândva să nu mai spun Niciodată nu am să… Atunci când am renunțat la tot ceea ce aveam în România, când pășeam singură afară dintr-o căsnicie ce știam că nu mai poate fi reparată în ciuda tuturor eforturilor mele de ani, am simțit în adâncul sufletului meu o chemare. Un fir invizibil mă trăgea către o viață nouă, într-o țară nouă. Parcă știam că acolo trebuie să fiu, indiferent de renunțări, sacrificii, doruri, dureri, amintiri și uitare. În ianuarie 2016 într-unul dintre interviurile mele încercam să nu definesc dragostea:

Nu am dat nicio definiție! Nici nu am să dau. Dar știu ce caut! Acel fir invizibil care leagă doi oameni încă de la prima întâlnire, astfel încât niciodată să nu se despartă sufletește, uite, înceteze să se iubească, indiferent cât de departe ar locui unul de altul sau cât de imposibil ar părea să fie împreună! Acel fir invizibil care leagă oamenii ce se iubesc cu adevărat, (re)unindu-i dincolo de viață și de moarte. Același fir invizibil care unește oamenii predestinați, ei simțind și știind în adâncul sufletului că există undeva în această lume și că într-o zi firul îi va atrage unul spre altul, (re)găsindu-se și (re)cunoscându-se! Da, știu, e o nebunie, dar despre asta este al treilea roman și asta cred că se va întâmpla în viața mea.

De la plecarea mea din România a trecut aproape un an. De la interviu șase luni. Dar nu perioada de timp este relevantă. Ci faptul că mi-am permis să fiu sinceră cu mine. Să îmi rezerv dreptul la a fi prima în viața mea. Să armonizez (micro)universul sufletului meu cu  imensitatea Cosmosului. Să las lucrurile să se alinieze în destinul meu pentru o zi, o lună, un an sau o viață. Să nu mă mai împotrivesc lucrurilor frumoase. Să nu mai permit prejudecăților, răutății, bârfelor, principiilor eronate să îmi conducă sau influențeze destinul. Să las să se întâmple dincolo de judecăți de valoare, bariere psihologice sau ce va să zică lumea. Fiindcă sunt anumite situații care știi din interiorul tău că se vor întâmpla. poate chiar dinainte de a cunoaște personajele. Unii le numesc predestinare. Alții doar coincidențe. Eu le spun continuarea firească a unui episod dintr-o altă viață. „Da, știu, e o nebunie, dar despre asta este al treilea roman și asta cred că se va întâmpla în viața mea.” Și s-a întâmplat. Am înțeles că Octavian Paler avea dreptate: „Iubirea nu e doar un zâmbet, nu e doar o floare. Iubirea e un suflet rănit și apoi vindecat de altul…” A venit vremea… Mi-am luat rămas bun de la cei 23 de ani de căsnicie. Am permis sufletului meu să își dea întâlnire, într-un fapt de seară, într-o zi aniversară, cu sinceritatea unui alt suflet.